C.H. Spurgeon – Oameni foarte neștiutori

O mulţime de oameni nu sunt în stare să spună ce va să zică „a” mare sau „a” mic, însă nu sunt din pricina aceas­ta cei mai neştiutori din lume. Ei pot, de pildă, să facă deosebire între capul vacii şi coada ei, lucru pe care un domn candidat la deputăţie nu-l ştia. Ei ştiu că dovleacul nu creşte pe copaci şi fac deosebire între sfecla roşie şi sfecla furajeră, între iepurele de casă şi cel sălbatic, dar sunt şi oameni subţiri, care nu cunosc nici atâta. Unii oa­meni nu ştiu să citească, dar ştiu să are, să cosească şi să secere şi ştiu să crească şapte copii cu zece lei pe săp­tămână fără să facă datorii, în timp ce mulţi alţii sunt prea proşti ca să facă şi ei la fel. Să nu ştii carte este un lucru destul de greu, dar să nu ştii să munceşti zdravăn este şi mai rău. Înţelepciunea nu vorbeşte totdeauna fran­ţuzeşte. Râdeţi de sarică – şi ea este în adevăr o haină cum nu se poate mai urâtă, – însă unii din cei ce o poartă nu sunt nici pe jumătate atât de proşti pe cât i-ai crede. Dacă n-ar mânca pâine decât neştiutorii care poartă opinci, pâinea ar fi cu mult mai ieftină. Înţelepciunea la un om sărac este ca un diamant prins în plumb: numai cunoscătorii îi descoperă preţul. Înţelepciunea umblă adesea cu haine cârpite şi de aceea nu o admiră oamenii, însă pentru mine unul, omul face mai mult decât haina: ce coajă are nuca, mi-e tot una, miezul ei este ce este. N-ai nevoie să te duci la sate ca să găseşti oameni neştiutori, sunt berechet şi la oraşe.

Aş dori ca fiecare să ştie să citească, să scrie şi să soco­tească şi de fapt, nu cred că un om poate să ştie prea multe lucruri. Să nu uităm însă că a avea multe cunoştinţe nu înseamnă a avea o bună creştere şi sunt milioane de oameni care ştiu să scrie şi să citească şi totuşi sunt tot atât de neştiutori ca şi viţelul vecinului, care nu cunoaşte nici pe mama lui. Dacă te gândeşti mai adânc, acesta este un lucru care-ţi sare numaidecât în ochi ca şi nasul din mutra cuiva. A şti să scrii şi să citeşti înseamnă a avea unelte de muncă, dar dacă nu te foloseşti de ele şi nici de ochii şi de urechile tale, n-ai nici un folos de ele. Fiecare om ar trebui să cunoască bine lucrul care-l priveşte de aproape şi prin care poate să ajungă cât mai folositor. Daca o pisică ştie să prindă şoareci şi o găină să facă ouă, cu aceasta ele cunosc tot ce este mai potrivit pentru ceea ce au şi fost făcute. De puţin folos este calului să ştie să zboare, nu e deajuns să poată să meargă bine în trap? Un om de la ţară ar trebui să înveţe tot ce stă în legătură cu munca câmpului, potcovarul să studieze copita calului, lăptăreasa să fie pricepută în smântânirea laptelui şi facerea untului şi nevasta plugarului să fie învăţată în ştiinţa gătitului, a coacerii pâinii, a spălatului şi cârpitului rufelor. De aceea şi Ion Plugarul îndrăzneşte să spună că acei bărbaţi şi acele femei, care n-au învăţat ce trebuie să ştie din îndatoririle lor, sunt foarte neştiutori, chiar dacă ar şti să spună cum se zice pe greceşte crocodil, sau chiar dacă ar putea să scrie o poezie despre un cărăbuş. Ce des se adevereşte vorba: Ion s-a dus la învăţătură ca să ajung-o secătură! Dacă un om cade într-un râu, este mai de folos pentru el să ştie să înoate decât să cunoască toată ştiinţa matematicilor, şi totuşi, cât de puţini tineri învaţă să înoate! Fetele învaţă dansul şi limba franceză, pe când cusutul şi cunoaşterea limbii lor le-ar fi de o sută de ori mai de folos. În aceste vremuri grele, când trebuie să-ţi câştigi pâinea, o meserie bună şi o sănătoasă de­prindere de a cheltui cu economie ar fi mai de folos, decât toţi clasicii la un loc. Dar cine mai vorbeşte astăzi de un învăţământ practic în şcolile noastre? Învăţătorii noştri s-ar îmbolnăvi de nervi, dacă li s-ar cere să înveţe pe copiii unor oameni săraci să sape cartofi, sau să sădească varză. Şi totuşi cât bine n-ar ieşi dintr-asta! Dacă-i vorba să creşti un copoi sau un prepelicar, îl dresezi în vederea acestui scop, de ce nu s-ar face acelaşi lucru şi cu omul? Iată ca­re ar trebui să fie lozincă: Fiecare să fie crescut potrivit cu meseria lui şi în meseria lui să fie maestru. Este foarte frumos ca Stan şi Bran să cunoască geografia, dar nu uitaţi să-i învăţaţi să-şi lustruiască ghetele şi să-şi poată coase un nasture la pantaloni. Cât despre Ana şi Maria, din partea mea, să cânte la pian şi din gură cât or pofti, dar mai întâi să ştie să cârpească un ciorap şi să facă o cămaşă. Când vor îndrepta legea învăţământului, să nădăjduim că vor pune acolo şi un articol ca să fie învăţaţi copiii cum să-şi împlinească simplele şi sănătoasele lor datorii casnice, cerute de bunul simţ, nu numai cititul, scrisul şi socotitul. Dar, dacă trebuie să înveţe copiii lucrurile ce­rute de bunul simţ, de unde am lua învăţătorii? Foarte puţini oameni au bunul simţ într-o măsură mai mare, iar aceia care îl au nu cred că s-ar apuca să deschidă vreodată o şcoală. O mulţime de fete nu învaţă nimic alta decât fleacuri, pe care le numesc educaţie aleasă. Iată, de pildă, pe sărmanul Boierescu, om cu şase fete şi cu o leafă de două mii de lei pe lună. Niciuna din fetele lui nu este de vreun ajutor în casă, fiindcă mamei lor i-ar veni rău să vadă pe domnişoara Fifi cu mâinile crăpate de spălatul rufelor lor, sau pe domnişoara Dorina înţepându-şi puţin mâinile, dacă s-ar apuca să culeagă câteva agrişe pentru dulceaţă. Ar râde şi curcile de ele când le-ar auzi vorbind de mode şi de maniere elegante, deşi, ca zestre, n-au nici jumătate din cât au fetele precupeţului de jos, care-şi câş­tigă singure pâinea şi pun deoparte cât pot pentru timpul când vreun tânăr le va cere în căsătorie. Crede-mă: cine va lua de soţie pe vreuna din aceste domnişoare atât de mofturoase ar fi tot atât de păcălit ca şi când ar fi luat o păpuşă de ceară. Mi-aş aprinde paie în cap, dacă Madam Boierescu m-ar auzi spunând aceste vorbe şi totuşi eu spun apăsat că ea şi fetele ei sunt nişte neştiutoare, foarte neştiutoare, fiindcă nu ştiu nici măcar ce le-ar fi de neapărată trebuinţă.

În ziua de astăzi, orice cârpaci se crede meşter, orice măgar se crede destul de bun ca să fie unul din caii regelui. Orice opaiţ se crede soare. Dar când un om îmbrăcat cu hainele lui cele mai bune şi cu un guler ca de hârtie, cu monoclu la ochi, cu lanţ la brâu, cu baston în mână şi cu un cap sec, îşi închipuie că ceilalţi oameni nu văd din mofturile şi lăudăroşiile lui cât de lipsit de pricepere este, trebuie să fie un neştiutor, foarte neştiutor, fiindcă nu se cunoaşte pe sine însuşi. Neghiobii îmbrăcaţi după ultima modă se cred grozavi, dar nimeni nu mai crede ca ei. Maeştrii de ceremonii şi croitorii pot să împopoţoneze pe un prost, dar nu pot să facă dintr-o secătură om. Vop­seşte o piatră de moară cât vrei: din ea nu vei scoate un caşcaval.

În părţile noastre, sunt o mulţime de poeţi sau cel puţin o mulţime de inşi foarte neştiutori care se cred po­eţi. Şi unii din ei vin de mă pisează din cale afară pe motiv că am scris şi eu o carte şi de aceea să ascult la bazaconiile lor. O prostie este însă o prostie, fie că este în versuri, fie că nu este, tocmai ca o monedă falsă, care nu-i bună de nimic, fie că ar suna, fie că ar zăcea liniştită. Ascultă Ioane, îmi zise unul din ei, ţi-aş citi câteva versuri, de ale mele. Foarte mulţumesc, i-am răspuns, astăzi nu mă simt într-o dispoziţie tocmai poetică. Bineînţeles că pentru aşa ceva nici mâine nu voi fi mai dispus ca astăzi. Ce drept are acest om să arunce gunoiul lui la uşa mea? N-am eu destul? N-am de gând să las să-mi răsune în urechi hodo­rogitul unui butoi gol sau nişte versuri cizmăreşti. Însă unii pun în versuri lucruri mai însemnate fără să se creadă poeţi. Într-o zi, unul zise: E păcat să furi un ac, dar altul îi răspunse: Şi mai rău să furi spanac. Iată o poezie pe înţelesul tău, zise groparul când scrise trei rânduri pentru mormântul unui sărac:

Aici zac eu
Lovit de-un glonte
În ochiul meu.

Negustorii care depun economiile lor la vreo societa­te şi se aşteaptă să le vadă iarăşi, sau dau cu împrumut cu nişte dobânzi scandaloase şi nădăjduiesc să facă dintr-asta avere, trebuie să fie nişte neştiutori. Asta ar fi tot aşa, ca şi cum ai atârna o oală de lemn deasupra focului ca să-ţi fierbi borş în ea sau ai semăna fasole într-un râu cu gând că ai să culegi recoltă frumoasă.

Oamenii care se încred în avocaţi şi în cămătari (fie evrei sau Neamuri) şi împrumută bani ca să-i speculeze şi-şi închipuie că sunt foarte norocoşi, nu sunt decât nişte neştiutori. Chiar gâscanul de pe câmp nu s-ar lăsa momit aşa de prosteşte, fiindcă şi el ar simţi că cineva încearcă să-i smulgă penele şi nu s-ar lăuda cu această operaţie.

Cine-şi dă banii pe băutură măgulit de temenelile cârciumarului şi de vorba cu care-l întâmpină: Ce mai faci, voinicule? este un mare gogoman. Cântecul cârciumarului este: Ai bani? Poftim, ia loc! N-ai? Caută-ţi de drum! Vulpea se uită cu jind la caşcaval şi, dacă n-ar fi vorba de caşcaval, nici nu s-ar uita la corbul de pe cracă. Nu pui slănină în cursă, ca să hrăneşti şoareci, ci ca să-i prinzi. N-aprinzi focul de dragul scrumbiei, ci ca s-o frigi. Oamenii nu deschid cârciumi pentru binele muncitorilor şi, dacă acesta le-ar fi gândul, ţinta nu şi-ar mai atinge-o. Cum pot oamenii să ciocnească paharele pentru norocul casei? Dacă cheltuiesc bani pentru propăşirea unei case,, apoi aceea să fie casa mea, nu a cârciumarului. Rea este fântâna în care trebuie să torni apă şi cârciuma este un prieten rău, care-ţi ia tot şi nu-ţi lasă decât drojdii şi dureri de cap. Cine numeşte prieteni pe aceia care-l îmbie să şadă ceasuri întregi la băutură, este un neştiutor, foarte neştiutor. „Leul”, „Lupul”, „Ursul Alb”, „Vulturul” şi cum le-o mai zice, sunt toate animale de pradă şi trebuie să fie cineva nebun, ca să-şi pună singur capul între fălcile şi ghiarele lor.

Cine crede că un partid sau altul ne vor uşura birurile trebuie să se fi născut în zodia proştilor şi cine-şi închipuie că Consiliul parohial sau adunarea enoriaşilor vor fi vreodată dezbărate de orice matrapazlâc trebuie să fi fost crescut într-o şcoală ajutătoare. Cine se încrede în făgă­duinţele făcute la alegeri are urechi lungi şi poate să încerce gustul mărăcinilor. Domnul „O fi” a dat raită prin­tre lucrători cerându-le voturile şi s-a lăudat că va face fel de fel de lucruri bune pentru ei. Da, la Sfântul Aş­teaptă! Cei ce aşteaptă ca „prietenii muncitorilor” să facă ceva pentru ei, sunt neştiutori, foarte neştiutori. Din clipa în care-şi ocupă locurile ca aleşi ai naţiunii, nu vor apăra pricinile lor, afară doar de cazul când ar fi în joc vreun interes de-al lor (al celor aleşi).

A împrumuta o umbrelă şi a aştepta să ţi-o aducă înapoi, a face cuiva un serviciu şi a te aştepta ca la nevoie şi acela să-ţi facă unul, a trage nădejde că vor tăcea din gură unele femei rele de gură, a căuta să fii pe placul tuturor, a crede că gurile rele vor vorbi bine de cineva sau a socoti că vei afla, din ce spune lumea, adevărul des­pre o întâmplare, sunt dovezi de o mare neştiinţă. Cei ce cunosc lumea mai de aproape, tocmai aceia se încred mai puţin în ea, dar n-au minte cei ce se încred în ea cât de puţin, căci ai putea tot aşa de bine să te încrezi în copita unui cal sau în colţii unui câine. Încrederea în alţii a dus pe mulţi la pierzare. Cine-şi lasă afacerile pe mâna unui logofăt sau a slugilor şi aşteaptă că vor fi bine îngrijite, trebuie să fie neştiutor, foarte neştiutor. Şoarecele ştie când pisica nu-i acasă, iar servitorii ştiu când stăpânul nu-i acasă. Lucrătorul când nu mai este supravegheat, se lasă pe tânjală: cel puţin în nouă cazuri din zece, aşa se întâmplă. Mă duc eu însumi şi Am eu grijă sunt doi buni servitori la moşie. Cine stă în pat pe pernă moale cu gândul că treaba merge de la sine, este un neştiutor, foarte neştiutor.

Cei ce se dedau la băutură şi trăiesc în desfrâu şi apoi se miră că obrazul le este atâta de buhav şi punga atât de goală, ar înceta să se mai mire, dacă ar avea un dram de minte. Cine se duce la cârciumă, ca să afle fericirea, este ca unul care s-ar sui într-un pom, ca să prindă peşte. Toată mintea lor ar încăpea într-o găoace de ou, altminteri n-ar fi atât de proşti încât să creadă că pot găsi sprijin şi mân­gâiere unde acestea există tot atât de puţin ca o vacă într-un cuib de cioară. Din nefericire însă, acest soi de nătăfleţi se găsesc pe toate cărările şi sunt mai mulţi decât şoarecii într-un stog de grâu. Tare i-aş mai trimite în ţara lui Cremene, unde ar căpăta câte un pol pe zi numai ca să doarmă. Dacă cineva ar fi în stare să arate leneşilor urmările vieţii lor rele, poate că s-ar schimba, dar nu sunt sigur de asta, fiindcă ei, deşi le văd, continuă totuşi să fa­că la fel, ca şi fluturele de noapte, care-şi pârleşte aripile la flacără şi tot se mai aruncă în lumânare. Fără îndoială că haimanalele care stau cu mâinile-n sân şi cu nasul în băutură şi trag nădejde să propăşească, sunt nişte neşti­utori, foarte neştiutori.

Când văd o tânără tunsă şi vopsită pe faţă, acoperită cu voaluri şi mătăsuri, întorcându-şi capul la dreapta şi la stânga, ca şi cum fiecare ar trebui s-o admire, sunt încre­dinţat că este o neştiutoare, foarte neştiutoare. Oamenii cu judecată nu se căsătoresc cu garderobele sau cu cutiile cu pălării; ei au nevoie de o nevastă cu scaun la cap şi acest soi de femei se îmbracă cu bun simţ, nu bătător la ochi. Socotesc iarăşi că aceia care îşi bat joc de lucrurile lui Dumnezeu şi se consideră prea deştepţi ca să mai crea­dă în Biblie sunt nişte capete seci. De obicei, ei se folosesc de vorbe mari şi fac pe grozavii. Dacă-şi închipuie însă că pot să clatine credinţa unor oameni serioşi care au experimentat puterea harului lui Dumnezeu, sunt nişte neştiutori, foarte neştiutori. Cine priveşte răsăritul şi apusul soarelui şi nu vede în aceasta urmele paşilor lui Dumnezeu trebuie să fie sufleteşte mai orb decât o cârtiţă şi nu face să trăiască decât pe sub pământ. Cât pentru mine, Dumnezeu parcă-mi vorbeşte prin fiecare floare şi firicel de iarbă, parcă mă priveşte cu bunătate din fiecare stea, îmi şopteşte prin orice boare a dimineţii şi strigă la mine prin orice furtună. Este de mirare că atâţia domni bine crescuţi nu văd nicăieri pe Dumnezeu, pe când Ion Plugarul Îl simte pretutindeni! Ion nu doreşte să-şi schimbe cu nimeni soarta, fiindcă simţul stării de faţă al lui Dumnezeu este mângâierea şi bucuria lui. S-a zis că omul este Dumnezeul câinelui, aceşti oameni tre­buie să fie însă mai răi decât câinii, dacă nu vor să asculte de glasul lui Dumnezeu, fiindcă un câine ascultă de stă­pânul lui când acesta îl cheamă fluierând. Oamenii aceia se numesc ei singuri „filozofi”, adevăratul lor nume este însă de „nebuni”, pentru că: Nebunul zice în inima lui: Nu este Dumnezeu. Oile ştiu când vine ploaia, rândunelele prevăd iarna şi chiar porcii, se zice, îşi dau seama când vine vremea rea. Cu cât mai rău trebuie să fie acela care trăieşte acolo unde Dumnezeu este pretutindeni şi totuşi nu-L vede! Aceasta dovedeşte că un om poate să fie tobă de carte şi totuşi să fie un neştiutor, foarte neştiutor.

de Charles Haddon Spurgeon

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s