Evanghelizare – Fapte 3

A doua predică de evanghelizare înregistrată în cartea faptelor apostolilor – care, dintr-un punct de vedere, sumarizează evanghelizarea până la marginile pământului – este urmarea minunii de vindecare a unui olog prin apostolii Petru și Ioan. Este a doua predică de evanghelizare predicată tot de apostolul Petru. Minunea a fost propulsorul și rampa de lansare a predicii apostolului.

Modul în care Petru își construiește predica este puțin întortocheat și pe alocuri cu complicații sintactice, totuși nu este greu să se distingă subiectul predicii sale și punctele cele mai importante pe care le prezintă și argumentează. Voi prezenta ideile lui Petru așa cum le expune el deși există o ordine cronologică ce se poate stabili pentru evenimentele  prezentate.

1.  Miracolul prin credința în Isus. Petru se ocupă în introducerea predicii sale de mirarea oamenilor pentru că: (1) ea era bazată pe o falsitate care (2) atrăgea atenția oamenilor asupra apostolilor și nu asupra lui Hristos. Exprimarea mirării lor a fost că se uitau lung. Dar motivul pentru care se mirau și se uitau lung este fiindcă au crezut că originea minunii se află în puterea și/sau evlavia apostolilor.

Aici Petru învață și acum o lecție extraordinară: minunea nu se datorează vreunui lucru care ține de el (sau de noi) – de sfințenia sau de puterea sa.  Dacă Petru nu a îndrăznit să afirme că minunea are vreo legătură cu el însuși – cu atât mai puțin ar trebui noi să avem acest curaj obraznic. Petru nici măcar nu vede important că minunea a fost făcută prin mâinile sale – acest lucru chiar nu avea importanță!

Mai târziu Petru arată că minunea a avut loc pentru că ei (apostolii) și-au pus încrederea în Hristos – Cel care este sursa oricărui miracol. Petru spune că (1) sursa minunii este Numele Lui iar (2) instrumentul efectuării acestei minuni a fost credința însă (3) credința nu funcționează singură ci ea trebuie să fie legată de sursă și de aceea spune credința în Numele Lui. Pentru a arăta importanța credinței Petru spune că credința  i-a dat sănătatea însă (4) această credință este prin El – ceea ce înseamnă că însuși instrumentul efectuării credinței – nu doar că trebuie să fie îndreptat către sursa corectă (către Isus) dar și izvorăște de acolo. Așadar nu ne putem lăuda nici cu credința.

2.  Înălțarea lui Isus. Petru începe cu înălțarea lui Hristos în această predică și folosește cuvântul glorificarea pentru a arăta locul cât și slava pe care o are Hristos acolo. Hristos, deci, este înălțat nu doar în sensul în care este plecat de pe pământ ci este înălțat fiindcă i-a fost dată gloria pe care a avut-o înainte de întemeierea  lumii și de care s-a dezbrăcat când s-a smerit și s-a făcut asemenea omului.

Contrastul dintre starea lui Hristos ca și pământean și starea cerească este evidențiată prin numele dat lui Isus – Slujitorul Său (a lui Dumnezeu). Slujitorul a primit acum glorie. Petru menționează, foarte important, că Dumnezeu a făcut acest act – ceea ce arată că Dumnezeu L-a confirmat pe Hristos în tot ceea ce a făcut. Hristos nu a încercat să se înalțe pe sine, ca și Lucifer, ci a fost înălțat de Dumnezeu.

Spre finalul predici Petru menționează din nou că pe Hristos cerul trebuie, în adevăr, să-L primească. Vremea cât Hristos va sta în ceruri este delimitată de Petru între înălțarea Lui și vremea de restabilire a tuturor lucrurilor – eveniment care se referă probabil la instaurarea împărăției (de 1000 de ani?) pe pământ.

3.  Moartea lui Isus. Petru face un pas cronologic înapoi și arată ce au făcut oamenii cu Isus înainte să fie înălțat. Petru arată prin diverse cuvinte monstruozitatea păcatului oamenilor și responsabilitatea pentru primul dintre cele mai urâte păcate care au fost făptuite pe planeta noastră.

Păcatul evreilor a fost groaznic pentru că: (1) L-au predat și L-au tăgăduit deși Pilat dăduse un ordin de eliberare; ei au avut curajul de-a se împotrivi hotărârilor împăratului; Împăratul, autoritatea supremă, a dat verdictul de nevinovăție, totuși ei au avut tupeul de a-l contesta; (2) L-au tăgăduit pe Cel sfânt și drept. Urâțenia păcatului lor se datorează și calităților (identității) Celui pe care L-au renegat. El nu a fost un tâlhar, un rebel, un păcătos sau un vinovat ci sfânt și drept – exact cum nu erau ei; (3) Au cerut în schimb un ucigaș. Parcă nu au făcut destul până acum dar aici ei își dezvăluiesc toată hâdoșenia caracterului lor – au ales un tâlhar în locul lui Dumnezeu întrupat; (4) Au omorât – gravitatea păcatului lor este fiindcă nu doar L-au predat, tăgăduit și schimbat cu un ucigaș ci au omorât pe Domnul vieții! Ce paradox – să poți să-L omori pe Stăpânul vieții!

După ce introduce actul învierii lui Isus Petru arată tot adevărul despre moartea lui Hristos. Deși ea a fost efectuată de către oameni printr-o serie de fapte detestabile și de o mizerie extremă, totuși moartea lui Hristos a făcut parte din planul și prevestirile lui Dumnezeu.  Petru spune că astfel – adică prin crima iudeilor – Dumnezeu a împlinit – ceea ce înseamnă că Dumnezeu are responsabilitatea pentru această crimă (responsabilitate ce nu o anulează pe cea umană) – El a împlinit ceea ce anunțase mai înainte, prin gura tuturor profeților.

Dumnezeu a plănuit ca Hristos să moară și apoi a prevestit, înainte ca să se întâmple evenimentul, că acest lucru se va întâmpla. A făcut acest lucru în repetate rânduri prin gura tuturor profeților așa încât profețiile erau o dovadă că ceea ce spunea apostolul este un adevăr bazat pe scrierile sfinte acceptate de poporul iudeu. Dumnezeu nu a fost luat prin surprindere și nici nu i-au fost înfrânte planurile – atunci când oamenii L-au ucis pe robul Său – ci din contră, aceștia au împlinit planul Lui perfect.

Proorociile nu sunt simplu – dezvăluirea viitorului ci dezvăluirea viitorului plănuit de Dumnezeu. Dumnezeu nu prevestește ce vor face oamenii ci ce se va întâmpla, prin oameni, conform cu planul Său. Teologii crează o tensiune inutilă între responsabilitatea umană și cea divină în ce privește moartea Domnului Isus. Într-adevăr cauza ultimă a morții lui Hristos este Dumnezeu care a plănuit-o însă cauza imediată sau cauza instrumentală (eficientă) este trădarea și crima odioasă a evreilor – de care ei sunt responsabili.

Dumnezeu a trăit cea mai mare tragedie care a avut loc în univers – Dumnezeu știe despre ce vorbește când ne încurajează în suferințele și necazurile noastre. Dumnezeu nu poate fi departe de noi când suferim fiindcă El a știu ce a însemnat ca să-și trimită propriul Fiul la moarte și ce a însemnat ca Fiul Său să experimenteze blestemul morții.

Ultimul lucru pe care Petru îl afirmă, cu sinceritate, este că evreii au acționat din neștiință atunci când L-au ucis pe Hristos. Petru nu spune că ei nu sunt vinovați – acest lucru este inconsecvent cu acuzațiile ferme pe care tocmai le-a adus ci el susține că evreii au fost în neștiință față de planul lui Dumnezeu – plan pe care ei îl puteau descoperi pe paginile Scripturii dar plan pe care nu L-au înțeles. Neștiința lor este una vinovată; este o necunoaștere datorată împietririi și păcatului. Mai marii lor erau în aceeași oală.

4. Învierea lui Isus. Pentru a arăta că Dumnezeu a contestat acțiunea lor Petru spune că Cel pe care ei L-au omorât Dumnezeu L-a înviat. Asta înseamnă că evreii au fost în opoziție cu Dumnezeu însă nimeni nu poate birui atunci când intră în opoziție față de Dumnezeu. Învierea lui Isus era contestată datorită falselor zvonuri despre furtul trupului Mântuitorului și de aceea Petru menționează că există martori – și nu unul; el vorbește despre o înviere pentru care noi suntem martori.

În treacăt Petru amintește și întărește ideea de înviere a lui Isus când spune că Dumnezeu L-a trimis pe Isus înviindu-L din morți. Petru leagă mântuirea oamenilor de istoricitatea învierii lui Isus. Este adevărat că ea trebuie acceptată prin credință însă credința nu se bazează întâi pe niște idei ci are la bază niște fapte istorice atestate de cei care au luat parte la ele într-un fel sau altul.

5. Întoarcerea la Dumnezeu. La acest punct, deși nu este finalul predicii, Petru face o chemare la întoarcere și pocăință. Este interesant de notat motivațiile pe care Petru le prezintă pentru pocăință: (1) prima este ștergerea păcatelor.  Ai nevoie de pocăință datorită a ceea ce face pocăința necesară: păcatul. Pocăința este chemarea la mântuire. Unde nu există chemare la pocăință și răspuns prin pocăință – nu există ștergerea păcatelor. E simplu de observat acest lucru.

(2) A doua motivație pentru pocăință este venirea vremurilor de înviorare prin Isus. Ce anume înțelege Petru prin această frază este nesigur însă se poate referi la ceea ce urmează când vorbește despre timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor – vremea în care Dumnezeu va instaura pe pământ mileniul – o vreme de pace și prosperitate pe întregul pământ și în special pentru poporul Israel. Evreii cunoșteau aceste lucruri fiindcă despre ele a vorbit Dumnezeu prin gura sfinților Săi prooroci.

6Întoarcerea lui Isus. Deși am menționat ceva despre această întoarcere Petru oferă un spațiu destul de larg. El argumentează că instaurarea împărăției lui Hristos a fost vestită prin gura sfinților profeți din vechime. Ca și exemple îi amintește pe Moise, Samuel și toți profeții de la Samuel.  E posibil că Petru identifică un dublu scop al profețiilor: unul prezent (au anunțat zilele acestea) și unul viitor (timpuri de restabilire despre care a vorbit prin gura sfinților Săi profeți).

7. Întemeierea legământului lui Isus. Petru spune că iudeii din fața lui erau fii profeților și ai legământului întemeiat de Dumnezeu cu părinții lor prin Avraam. Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam dar de fapt l-a făcut cu toți cei care urmau să vină din el. Acest legământ cuprinde două seturi de binecuvântări amintite clar de Petru: (1) binecuvântări spirituale oferite pentru toate familiile pământului – ele înseamnă că L-a trimis pe Isus ca să vă binecvânteze întorcând pe fiecare de la răutățile lor; (2) pe de altă parte există binecuvântările materiale legate de împărăția pe care Hristos o face instaura la întoarcerea Lui.

8Încarnarea lui Isus. Încarnarea lui Isus este urmarea logică a întemeierii unui legământ a lui Dumnezeu cu Avraam. Definiția pe care Dumnezeu o dă pentru binecuvântare înseamnă a fi întors de la păcat. Dacă Dumnezeu te întoarce de la păcat – abia și doar atunci ar trebui să te consideri cu adevărat binecuvântat. În plus, Petru arată că scopul venirii lui Hristos, al încarnării (L-a trimis pe Isus) a fost ca să fim binecuvântați iar binecuvântarea înseamnă eliberare de păcat așa că scopul încarnării a fost eliberarea oamenilor de vina, puterea, prezența și pedeapsa păcatului.

Dacă ar fi, în concluzie, să facem o schemă cronologică a evenimentelor descrise de apostolul Petru – schema ar arăta cam așa:

întâi Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam în care promite să binecuvânteze prin Hristos toate familiile pământului; adițional Dumnezeu prevestește constant evenimente ce au legătură cu Hristos;

în al doilea rând Hristos este trimis și Se încarnează pentru acest scop specific – ca să aducă vindecarea deplină de păcat;

în al treilea rând Hristos este ucis de oameni dar prin planul prevestit și providența lui Dumnezeu;

în al patrulea rând Hristos este înviat ca un semn al divinității Sale (Domnul vieții), îndeplinirii misiunii, etc;

în al cincilea rând Hristos este înălțat la ceruri și stă acolo până la revenirea Sa;

în al șaselea rând Hristos se întoarce ca să-Și instaureze împărăția;

în al șaptelea rând ca un fel de prevestire practică a împărăției viitoare – Hristos face minuni astăzi prin oamenii săi;

în ultimul rând – modul prin care cineva poate beneficia de Hristos este prin pocăință 

Anunțuri
Publicat în Fără categorie

Un gând despre “Evanghelizare – Fapte 3

  1. Citind azi versetele astea mă gândeam la ce-ai scris în articolele astea două, ultimele;

    „Pentru că, întrucât, în înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea prin înţelepciune nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, Dumnezeu a binevoit, prin nebunia predicării, să-i mântuiască pe cei care cred.”

    şi „Şi eu (Pavel) am fost la voi în slăbiciune şi în teamă şi în mare tremur; şi cuvântul meu şi predicarea mea nu stăteau în cuvintele convingătoare ale înţelepciunii, ci în dovada Duhului şi a puterii, încât credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.”

    Facă Domnul ca evanghelizările din zilele noastre să fie cât mai identice cu cele ale apostolilor, atât în conţinut cât şi în putere!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s