Episodul 1 – pierderea rebelului

Contextul în care Domnul Isus spune pilda fiului risipitor, pe care, apropo, eu o numesc pilda „fiilor risipitori” fiindcă e vorba de doi fii risipitori şi nu doar de unul, este în urma acuzaţiilor aduse că prânzeşte şi este prieten cu vameşii – ilustraţi în pildă de către fiul cel tânăr. Al doilea fiu al tatălui îi reprezintă pe fariseii care Îl criticau pe Hristos.

Pilda poate fi uşor numită şi pilda fiilor pierduţi şi poate că acest titlu este mult mai potrivit. Unul dintre fii s-a pierdut departe de casă însă celălalt a fost pierdut dar în casă. Diferenţa între ei a fost mediul în care s-au pierdut nu în ce priveşte starea lor spirituală care era una şi aceeaşi aşa cum se poate observa în studiul pildei.

FIUL RĂZVRĂTIT

Rebeliunea şi risipa fiului tânăr este descrisă cu termeni foarte expresivi în pildă. Foarte mult din secţiunea REBELIUNEA acestui descrie ce a făcut acest fiu cu averea primită de la tatăl său. Textul nu ne spune ce este această avere dar cu siguranţă ea este: ceva bun; ceva ce se poate cunsuma; ceva ce poate fi utilizat în mod greşit.

Episodul I – de la părinţi la prieteni

FOAMEA în sentinţă momentul în care tatăl îi dăruieşte fiului averea este momentul în care fiul îşi semnează sentinţa la sărăcie şi nevoie. Este cu mâinile pline de bani dar şi cu foamea viitoare la pachet. Un fiu cu mâinile pline de bani şi binecuvântări dar fără Dumnezeu care să-l supravegheze şi să-i conducă viaţa este un fiu pierdut şi mort.

1. Fiul cere averea. Când acest fiu cere averea el de fapt spune că ar vrea să-l vadă pe taică-său mort fiindcă averea revenea fiilor doar la moartea tatălui. Fiul îşi jigneşte profund tatăl prin această cerere dar şi calcă în picioare obiceiurile acelei societăţi jignind respectul oamenilor pentru această cultură comună.

Jignirea fiului se vede şi prin modul în care defineşte averea ca fiind cea care îi „revine” sau i se „cuvine”. Lui nu i se cuvenea nimic, averea era a tatălui! Averea avea să fie a fiului dar în viitor! Cererea fiului este o nelegiuire şi datorită motivaţiilor cu care el cere averea: pentru a risipi ce tatăl a câştigat cu înţelepciune în destrăbălare şi păcat.

Când cerem de la Dumnezeu fel şi fel de lucruri, când suntem nemulţumiţi datorită faptului că nu avem ceea ce dorim sau cerem sau când ne răzvrătim atunci când pierdem anumite lucruri avem aceeaşi atitudine de răzvrătire a fiului risipitor – pretindem de la Dumnezeu că merităm ceva ce El are, când, de fapt, noi nu merităm decât iadul şi pedeapsa veşnică.

2. Fiul pleacă departe cu averea. Biblia arată dorinţa acestui fiu de a fi departe de supravegherea tatălui. Fiul caută independenţa. Este cel mai nebunesc lucru pe care îl poate face un neexperimentat – să-şi ia viaţa în propriile mâini. Casa este cel mai sigur loc fiindcă acolo eşti protejat de Dumnezeu, Cel de care nu te poţi lipsi. E nebunie ca un copilaş să vină la tatăl său şi să-şi declare independenţa. El nu este în stare de nimic, fără tatăl său.

Toate lucrurile pe care le avem, pe care le dobândim şi ceea ce suntem se datorează în întregime lui Dumnezeu. A fugi de Dumnezeu, de supravegherea şi suveranitatea Lui – este prostia în climax pe care o fac oamenii fiindcă nimeni nu poate supravieţui fără Dumnezeu – indiferent că eşti conştient sau nu de acest lucru. Fiul ajunge înfometat datorită acestei concepţii false.

3. Fiul risipeşte în destrăbălare. Averea în mâinile acestui fiu e ca şi plita sau cuţitul în mâinile unui bebeluş. Tatăl nu i-a dat averea până la acea vreme pentru că ştia cât de periculoasă este aceasta pentru el. Dumnezeu ne lasă să mergem în direcţia pe care noi o iubim dar tocmai acesta este lucrul fatal pentru noi – că noi iubim să mergem într-o direcţie greşită şi ajungem să ne ucidem sufletul cu acel cuţit care ar putea fi folosit corect.

Oamenii urăsc să li se spună că nu sunt liberi. Dar noi suntem liberi! Dumnezeu ne-a dat libertatea să facem ceea ce iubim şi dorim să facem dar tocmai aici este marea problemă. Că ceea ce noi dorim este mizeria, păcatul, destrăbălarea şi cheltuirea tuturor binecuvântărilor lui Dumnezeu într-un mod spurcat şi urâcios. Ce afront adus lui Dumnezeu este să iei binecuvântările Lui şi să le risipeşti în destrăbălare şi păcat!

Semne ale unei vieţi risipitoare

1. Idolatrizarea darurilor şi fuga de Dătător. De fapt fiul îl vrea pe tata atâta timp cât tata are avere şi dacă se poate să aibă doar averea fără tată atunci el alege averea. Astăzi avem o droaie de creştini care Îl „iubesc” pe Dumnezeu pentru averea Lui şi de fapt ei iubesc darurile lui Dumnezeu şi nu pe Dătător. Asta înseamnă să fii fiu risipitor. Să ajungi să iubești atât de mult darurile încât să vrei moartea cuiva pentru ele înseamnă să fii idolatru 100%.

2. Aroganţa meritelor personale. Acest fiu crede că merită ceva şi independenţa lui, de fapt, se bazează pe această minciună – pe o înţelegere greşită a meritelor personală. Dacă i s-ar fi dat ce i se cuvenea, doar datorită cererii sale, trebuia să moară! Când oamenii întreabă nemulţumi de ce a îngăduit Dumnezeu… poţi să le spui liniştit că meritau mult mai rău decât atât.

3. Lipsa de supraveghere a autorităţii. Motivul pentru care fiul pleacă departe de casă nu e pentru că nu putea să se destrăbăleze în apropiere ci pentru că ura să fie văzut şi supravegheat. Vroia un loc în care el să fie singur cu poftele lui. Oamenii vor să păcătuiască dar vor să se ascundă şi să nu fie văzuţi.

4. Prostituarea darurilor lui Dumnezeu. Folosirea darurilor Lui în combinaţie cu poftele tale rezultă risipă şi destrăbălare. Formula e simplă: darurile Lui + poftele tale = risipă, faliment, destrăbălare, moarte, pierdere. Darurile lui Dumnezeu în mâinile păcătosului este cuţitul în mâinile bebeluşului. Fără discuţii omul este cel mai prost administrator al bunurilor lui Dumnezeu.

5. Lipsă de respect. Cererea averii era nepoliticoasă fiindcă tatăl încă trăia; cererea ei înaintea fiului cel mare este nepoliticoasă fiindcă cel mai mare avea întâietate; cererea ei în acea cultură însemna dispreţuirea societăţii dar şi adresarea lui este nepoliticoasă când spune dă-mi fără să aibă nici un fel de bun simţ, omenie şi respect. Un om lipsit de respect este un fiu risipitor.

6. Nechibzuinţa. Ea este un păcat fiindcă lucrurile făcute în pripă sunt de obicei făcute greşit. Asta face fiul cel mic – cere averea şi pleacă glonţ cu ea departe de casă. Acolo nu stă pe gânduri ci se apucă la risipit. Când eşti mic, prost şi fără minte bine ai face să fii atent la ce spun şi alţii – să-ţi deprinzi mintea cu gândirea ca să nu faci prostii care pot lăsa urme pentru totdeauna.

7. Independența exagerată. Acestui fiu nu îi pasă dacă taică-su moare; el vrea averea și asta e tot ce contează pentru el. Există un simț al independenței care este normal dar independența care îi vrea pe ceilalți dispăruți sau morți este o idependență păcătoasă. Independența care face abstracție de orice regulă, de oameni și de societate este o independență păcătoasă.

Anunțuri
Publicat în Fără categorie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s