Cruzimea lui Dumnezeu

Există o discuție aprinsă din partea ateilor, agnosticilor și a unor pseudo-credincioși legată de dreptatea lui Dumnezeu în masacrele poruncite poporului Israel la cucerirea țării Canaanului sau cel poruncit lui Saul. Problema este legată de faptul că au fost uciși copii și femei însărcinate cu prunci care nu aveau „nici o vină”.

Deși nu cred că se poate da o explicație exhaustivă și deplin convingătoare și liniștitoare totuși putem afirma câteva adevăruri despre Dumnezeu care temperează puțin aversiunea față de un „astfel de Dumnezeu”.

1. Să luăm întâi cazul adulților masacrați: Biblia spune foarte clar că Dumnezeu a întârziat pedepsirea acestor oameni prin omorârea lor deoarece „nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă vârful” (Geneza 15.16). Așadar Dumnezeu a lăsat un timp de răgaz – câteva sute de ani, ca acești oameni să se îndrepte în purtarea lor păcătoasă, timp de care ei nu au profitat în nici un fel.

A. Exemplul potopului este ignorat în general însă el este mai „odios” privind cu ochi de ateu-agnostic. Există un tipar care se repetă în general în acest tip de reacție a lui Dumnezeu: a. Dumnezeu ucide întreaga rasă umană cu excepția câtorva persoane pentru acest motiv: „Dumnezeu S-a uitat spre pământ şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ” (Geneza 6.12).  b. cel care este salvat este Noe care „era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu” (Geneza 6.9). Așadar nu se face nici o nedreptate prin uciderea celui bun împreună cu cel rău. c. Mai mult, Biblia spune că acest „acest propovăduitor al neprihănirii” (2 Petru 2.5) a avertizat oamenii din generația lui de pericolul care îi păștea datorită păcatelor în care se bălăceau. Mai mult, ei vedeau comportamentul lui Noe care „umbla cu Dumnezeu” deci nu se puteau scuza cu o necunoaștere. Dumnezeu a fost drept pentru că „a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi”.

B. Cazul cetăților Sodomei și Gomorei sunt proverbiale în acest sens și arată comportamentul drept al lui Dumnezeu: „Strigătul împotriva Sodomei şi Gomorei s-a mărit, şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu” (Geneza 18.20). a. Nu au fost pedepsiți de la primul păcat ci după o perioadă extinsă de timp petrecut în nelegiuiri „strigătoare la cer.” b. Ba mai mult, de acolo au fost salvate 4 suflete care nu au ajuns la acel nivel de depravare specific cetăților în care locuiau. c. În plus, Biblia spune că „neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite” (2 Petru 2.7). Aveau un exemplu în mijlocul lor dar l-au ignorat și abuzat.

C. Vorbind despre sfârșitul veacurilor vedem exact același comportament din partea oamenilor și aceeași reacție a lui Dumnezeu: a. Au fost pedepsiți după o perioadă de umplere a „paharului” păcatelor lor – „Astfel ei totdeauna pun vârf păcatelor lor. Dar, la urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu!” (1 Tesaloniceni 2.16). b. Acestor oameni Dumnezeu le trimite Evanghelia împăcării gratuite prin Hristos iar ei o refuză cu o perseverență satanică. Dumnezeu nu doar că nu i-a pedepsit dar le-a dat mult har, dragoste pe care nu o meritau.

Sunt foarte atent atunci când citesc scriitori frustrați – să văd ce termeni folosesc aceștia pentru a-L cataloga pe Dumnezeu și modul în care îi definesc. Unii dintre ei nu îi definesc tocmai pentru a-și transmite cu succes mesajele subliminale. Dumnezeu nu i-a omorât pe acești oameni pur și simplu ci i-a pedepsit (prin moarte în acest caz). Pedeapsa cu moartea este un concept iar omorârea este altul. Când spui că Dumnezeu i-a omorât dai senzația că Dumnezeu și-a luat un drept care nu îi aparținea, în acest act de pedepsire.

Așadar aceste „masacre” pot fi explicate prin înțelegerea dreptății, sfințeniei lui Dumnezeu și a păcătoșeniei omului fără margini, strigătoare la cer, vrednică de plâns și necesară pentru a fi extirpată.

2. Dezbaterea devine puțin mai pretențioasă și spinoasă când ajungem la cazul copiilor omorâți în toate aceste instanțe. Răspunsul meu vis-a-vis de această problemă se împarte în trei idei principale:

Întâi, chiar și noi oamenii acționăm, în diverse situații, având în vedere anumiți reprezentanți a unor grupuri. Când unei țări i se pune interdicție (de oarece fel) datorită politicii slabe a reprezentanților ei – toți cetățenii suferă, chiar și cei care nu sunt de acord cu politica respectivă. La fel stau lucrurile în cazul familiilor cu reprezentanții ei, afacerilor cu reprezentanții ei, etc.

Doi, ținând cont de cultura în care urmau să crească acești copii – cel mai probabil ei ar fi devenit nu doar ca și părinții lor ci chiar mai răi. Ăsta este un tipar evident în istorie și în Scriptură. Copiii, de la o vârstă, nu mai sunt chiar așa nevinovați cum par. Spre exemplu, în cazul Sodomei ni se spune că „bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa” (Geneza 19.4) pentru a săvârși un act abuziv homosexual. „Întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui” (Geneza 8.21), acuza Dumnezeu. Dumnezeu, preventiv, îi pedepsește pe toți.

Trei, deși pentru unii ceea ce urmează să spun este pură speculație, cred că se poate afirma cu Scriptura în mâini, interpretând atent și corect, că toți copii morți până la vârsta responsabilității morale – a luării deciziilor păcătoase conștient și voluntar – vor ajunge în ceruri. Așadar Dumnezeu face un mare serviciu acelor popoare „masacrând copiii și femeile însărcinate” – le-a trimis toți copiii în rai. Mai multe despre acest argument aici.

Patru, nu mi-a fost de mirare să văd în Scriptură că porunca de a ucide orice ființă umană („copii și femei însărcinate”) a fost destul de limitată. În textul prezentat mai jos se fac câteva observații vitale: 1. Era o poruncă ca evreii să îmbie cetatea cu pace. Așadar li se interzicea să facă război fără să le ofere pacea; 2. Era poruncă să păstreze în viață („pentru tine”) femeile și copiii chiar dacă cetatea respectivă făcea război cu ei; 3. Nimicirea „totală” a cetăților se aplica doar în cazul celor din apropierea lor. Așadar porunca aceasta avea o extindere destul de limitată. 4. În cazul cetăților nimicite „cu desăvârșire” motivul este ca poporul să nu învețe să păcătuiască în același fel și el însuși să ajungă să fie nimicit. Acesta este fundamentul moral esențial pentru care Dumnezeu a lăsat această poruncă drastică.

Când te vei apropia de o cetate ca să te baţi împotriva ei, s-o îmbii cu pace. Dacă primeşte pacea şi-ţi deschide porţile, tot poporul care se va afla în ea să-ţi dea bir şi să-ţi fie supus. Dacă nu primeşte pacea cu tine şi vrea să facă război cu tine, atunci s-o împresori. Şi după ce Domnul Dumnezeul tău o va da în mâinile tale, să treci prin ascuţişul sabiei pe toţi cei de parte bărbătească. Dar să iei pentru tine nevestele, copiii, vitele şi tot ce va mai fi în cetate, toată prada, şi să mănânci toată prada vrăjmaşilor tăi, pe care ţi-i va da în mână Domnul Dumnezeul tău. Aşa să faci cu toate cetăţile care vor fi foarte departe de tine şi care nu fac parte din cetăţile neamurilor acestora. Dar în cetăţile popoarelor acestora, a căror ţară ţi-o dă ca moştenire Domnul Dumnezeul tău, să nu laşi cu viaţă nimic care suflă. Dar în cetăţile popoarelor acestora, a căror ţară ţi-o dă ca moştenire Domnul Dumnezeul tău, să nu laşi cu viaţă nimic care suflă. Ci să nimiceşti cu desăvârşire popoarele acelea, pe hetiţi, pe amoriţi, pe canaaniţi, pe fereziţi, pe heviţi şi iebusiţi, cum ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău, ca să nu vă înveţe să faceţi după toate urâciunile pe care le fac ele pentru dumnezeii lor, şi să păcătuiţi astfel împotriva Domnului Dumnezeului vostru. Deuteronomul 20.10-18

 

3. De fapt, primul răspuns oferit acestei probleme este acesta: Dumnezeu are dreptul de a face tot ceea ce dorește cu creaturile Sale. Mi se pare că oamenilor le este foarte greu să se gândească la Dumnezeu ca la o Ființă dintr-o categorie distinctă și superioară celei în care se află ființele umane. Dumnezeu este Creatorul, Sursa, Stăpânul, Suveranul, Susținătorul, Legiuitorul, Judecătorul, Autoritatea noastră absolută – deci El poate face absolut tot ceea ce vrea cu noi fără ca vreunul din noi să avem dreptul moral e de a-i pune acțiunile la îndoială sau să le catalogăm ca fiind nedrepte și imorale. Tu faci ce vrei cu ceea ce este exclusiv al tău și El face ce vrea cu ceea ce este în mod exclusiv, de drept, al Lui – aici încadrându-se întreaga rasă umană.

4. Aș încheia cu câteva cuvinte ale lui R.C. Sproul: Ce ar trebui să ne mire astăzi este amânarea judecății față de noi. Prin creație orice păcat este un păcat capital, este vrednic de moarte imediată și el înseamnă pierderea darului vieţii. Viața pe acestă planetă a devenit arena în care ne îndeplinim lucrarea de înaltă trădare cosmică. Păcatul este sfidarea autorității cosmice; este un act revoluţionar, un act de răzvrătire prin care ne plasăm în opoziţie față de Cel căruia îi datorăm totul. Uimirea este harul cu care Dumnezeu amână măsura deplină a pedepsei. Intrebarea nu este “de ce pedepseșe Dumnezeu?” ci “de ce permite continua răzvrătire a omului?”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s