Copiii nu merg în iad

Este știut că atât în tradiția reformată cât și în cea a bisericilor tradiționale s-a susținut ideea că, din diverse motive, copiii care mor în familii necredincioase vor ajunge în iad. Personal cred că această idee este greșită deși, trebuie să recunosc, Biblia nu lasă afirmații clare referitoare la acest subiect.

Clar este că preocuparea principală a noastră, așa cum ne arată Scriptura, este pentru noi înșine, nu pentru copiii în privința cărora oricum nu putem face ceva.

Argumente invalide:

1. Precizez că este inutilă, din perspectiva mea, a argumenta folosindu-ne de atributul dragostei lui Dumnezeu întrucât Dumnezeu chiar poate alege să facă ceea ce dorește dacă El așa găsește de cuviință să facă așa, suveranitatea Lui nefiind incompatibilă cu dragostea Lui.

2. Lucrurile stau la fel cu argumentul potrivit căruia Dumnezeu dorește mântuirea tuturor oamenilor întrucât textele interpretare în contextul lor nu sunt atât de universaliste. În plus, ideea că dragostea lui Dumnezeu este universală nu contrazice deloc realitatea că oamenii (aparent iubiți de Dumnezeu) ajung totuși în iad.

3. Unii susțin evanghelizarea copiilor după moarte (când aceștia se vor maturiza pentru a putea înțelege și alege/respinge Evanghelia) însă o astfel de presupoziție nu are susținere biblică în nici un text al Scripturii. Mai mult, așa ar trebui să fie și cu oamenii maturi care nu au auzit Evanghelia vreodată. Biblia însă învață că nu mai există speranță dincolo de mormânt.

4. Ca și argumentul anterior, ideea potrivit căreia copii se vor afla într-un „limbo” – un loc care nu e nici iad și nici rai – este străină de întreaga Sfântă Scriptură. Dacă lucrurile ar fi așa, ne-am putea aștepta ca și cei care n-au auzit Evanghelia să meargă tot acolo. O astfel de „stare” este o pură invenție umană, o soluție pentru oferită lui Dumnezeu pentru oameni al căror destin nu îl cunoaștem exact.

5. Unii preferă argumentul preștiinței lui Dumnezeu spunând că vor fi salvați copiii despre care Dumnezeu știe că vor fi crezut dacă ar fi trăit destul. Această mântuire însă nu este prin credință ci prin „credință potențială” – care nu este credință deloc. În acest caz preștiința lui Dumnezeu se bazează pe faptele omului și nu pe suveranitatea Lui. Nu există suport biblic pentru această poziție.

6. Aș preciza acest penultim argument invalid – că Dumnezeu salvează doar copiii botezați. Cel puțin pentru teologia neoprotestantă această doctrină este nebiblică și înțelege greșit atât natura botezului când și a mântuirii. Mântuirea este doar prin credință, prin har, prin Hristos.

7. Legat de ultimul argument există între neoprotestanți ideea că doar copiii „pocăiților” sunt mântuiți datorită părinților lor. Aici există o fărâmă de teologie a mântuirii „casei” în virtutea alegerii pe care au făcut-o părinții. Evident că această idee nu își găsește susținere în textul biblic analizat atent.

Însă există anumite premise după care putem ajunge la o concluzie destul de bine cristalizată în privința destinului copiilor care mor înainte să se nască sau a celor care nu ajung la vârsta responsabilității sau a oamenilor care nu pot fi considerați responsabili de faptele lor.

Întâi, trebuie remarcat că în Scriptură, deși se susține moștenirea unei firi păcătoase, totuși nicăieri Dumnezeu nu a condamnat oamenii la iad din acest unic motiv. Evident că toate păcatele se nasc din firea pământească însă acest lucru nu înseamnă sub nici o formă că Dumnezeu ne condamnă pentru ea.

Doi, peste tot în Sfânta Scriptură oamenii sunt trași la răspundere pentru faptele pe care le-au făcut și nicăieri pentru ceea ce au moștenit (adică firea pământească). Este absolut fundamental să înțelegem diferența dintre păcatul inerent moștenit și răzvrătirea conștientă personală împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu judecă și condamnă pentru răzvrătirea și păcatele personale doar (Ezechiel 18.20; Ieremia 17.10; Iov 34.11; Psalmul 62.12; Matei 16.27; Romani 2:6,9; 2 Corinteni 5.10; Apocalipsa 2:23; 20:12; 22.12) și oferă răsplătire după același criteriu (1 Corinteni 3.8; Efeseni 6.8). Peste tot unde se vorbește despre judecata oamenilor se prezintă liste cu păcate (Galateni 5.19-21; Efeseni 5.3-6; 1 Corinteni 6.9).

Deodată ce un copil nenăscut, care moare în pântecele mamei sale, nu poate înfăptui aceste păcate – el nici nu poate fi judecat pentru vreunul dintre ele. Așadar el nu poate avea parte nici de condamnare.

Trei, mântuirea este primită în urmă harului oferit de Dumnezeu și alegerii omului. Ei nu au nici măcar capacitățile intelectuale, volitive, psihice pentru a exercita credința. Ei nu pot auzi și înțelege Evanghelia deoarece creierul lor nu este dezvoltat în acest sens. Ei nu-L pot dori pe Hristos, nu-L pot înțelege și nu-L pot alege. Pentru acest motiv copiii sunt mântuiți nu împotriva voinței lor ci aparte de voința lor.

Patru, ca și observația de mai sus trebuie specificat că copiii care mor înainte de vârsta responsabilității nu pot primi și nu pot exercita credința. Ei nu pot trăi vreo stare duhovnicească autentică. Pentru acest motiv concluzionăm că credința este o cerință normativă pentru cei care pot exercita credința (primită în dar de la Dumnezeu) și nu una absolută pentru cei care nu pot exercita credință.

Cinci, copiii care au capacitatea de a gândi, acționa și dori dar care nu au ajuns la vârsta responsabilității morale – nu pot fi judecați pentru faptele lor și de aceea sunt mântuiți în același fel: aparte de voința lor și fără credință personală. Ei sunt incapabili de rău sau bine moral (Deut 1.39). Este greu de spus dacă există o vârstă anume care să fie limita vârstei responsabilității. Cert este că Dumnezeu este drept în această privință pedepsind și judecând în mod corect.

Șase, acești copii sunt mântuiți pe baza jertfei Domnului Isus, prin harul Său irezistibil – fără merite personale (întrucât nici nu le pot avea). Putem crede că Dumnezeu îi poate regenera pe toți acești copii – pentru ca ei să moștenească împărăția lui Dumnezeu. Ei sunt excepțiile care sunt regenerați aparte de credință.

Această poziție are următoarele atuuri:

Susține cu vehemență ceea ce Biblia spune despre motivul pentru care oamenii merg în pedeapsă veșnică: păcatele lor și nu natura lor păcătoasă. Foarte multe perspective lansează ipoteze nebiblice.

Este în compatibilitate logică cu dragostea lui Dumnezeu nealterând deloc atributul suveranității Sale. Dumnezeu, credem, îi iubește pe toți acești oameni care nu ajung la vârsta responsabilității.

Această poziție arată măreția suveranității lui Dumnezeu astfel încât putem observa că Dumnezeu a ales în planul Său să salveze milioane de oameni care, aparent, sunt victime ale alegerii părinților lor (prin avort) sau ale dezastrelor care au lovit planeta noastră.

Este, probabil, una dintre puținele perspective care rezolvă problema celor care nu au auzit niciodată Evanghelia în ciuda faptului că Biblia spune că în cer vor fi oameni din orice rasă, națiune, limbă, etc. Credem că copiii din aceste triburi străvechi sunt mântuiți datorită situației lor unice.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s