Dezamăgit de „STRANGE FIRE” – partea 1

Nu sunt dezamăgit total dar sunt dezamăgit de ceea ce am citit în prima parte a cărții Strange Fire. Mă refer în special la modul în care cartea a fost concepută. Nu mă refer la structura ei ci la felul de argumentație. De fapt, ceea ce am observat la John MacArthur acum câțiva ani – văd perpetuat și promovat la o scară mai înaltă.

Întâi, ce poate fi ușor de observat chiar din primele pagini ale cărții este ceea ce eu numesc introducere manipulativă în care nu se oferă argumente logice neapărat ci, la fel ca în cartea Haosul carismatic, se prezintă zeci de exemple negative tocmai pentru a lăsa un gust amar celor care continuă să citească acestă carte. Nu e necesar să arăt lipsa de logică a acestui tip de argumentare: faptul că există exemple negative nu poate distruge deloc realitatea că există la fel de multe, mai multe, sau mai puțin exemple pozitive.

Doi, este evident că în primele zeci de pagini din introducere John MacArthur pune pe seama diavolului mișcarea carismatică – în special datorită manifestărilor ei. Ceea ce mă debusolează este faptul că în finalul capitolului 2 unde vorbește despre trezirea spirituală din vremea lui Jonathan Edwards autorul este de acord cu concluzia că manifestările nu pot fi un criteriu după care să hotărâm dacă o lucrare este a Duhului Sfânt sau nu este. Întrebarea mea pentru J.M ar fi: sunt sau nu sunt manifestările un criteriu după care să judecăm lucrarea Duhului Sfânt?

Trei, sunt câteva argumente aduse de autor pe care insist să le aduc înaintea voastră pentru a fi judecate de voi.

A. Dishonoring The Spirit

1. Mișcarea carismatică trebuie chestionată datorită scandalurilor pe motive de fraudă financiară și probleme sexuale. La fel trebuie judecate toate celelalte mișcări evanghelice în care există, dacă nu la fel de scandaloase, la fel de multe probleme de aceleași soiuri. Câți păstori baptiști nu se ocupă mai mult de fundații, afaceri, grădinițe, tabere, pseudo-misiuni și evanghelizări (în parteneriat cu americani plini de bani) și alte activități de unde sug bani și nu de păstorirea bisericii? Câți păstori nu sunt în lucrare deși sunt divorțați, alții recăsătoriți, unii cu acuzații de preacurvie, alții cu capete de acuzare mai grave etc?

2. Mișcarea carismatică este condamnată datorită manifestărilor bizare, ridicole sau penibile experimentate de membrii acesteia. Eu am o întrebare opusă: ce putem spune de lipsa completă a manifestărilor din bisericile cesaționiste, evanghelice? E mai bine fără manifestări decât cu manifestări bizare? Desigur că formele extremiste carismatice sunt mult mai evidente însă nu e o extremă și ceea ce găsim în bisericile cesaționiste? E o extremă mai bună decât alta? Să nu mă înțelegeți grețit – nu apăr deloc manifestările ridicole prezente în mișcarea carismatică dar nici pe cele din mișcările evanghelice tradiționale.

3. Cred că problema majoră din mișcarea carismatică este faptul că manifestările sunt atribuite Duhului Sfânt. La fel, lipsa manifestărilor din mișcările evanghelice tradiționale nu sunt o evidență a prezenței Duhului Sfânt în aceste mișcări. Să nu fim părtinitori în gândire, scuze, justificări și argumentație. Manifestările lente, moleșite, tărăgănate din celelalte biserici sunt de la Duhul Sfânt? Poate MacArthur ar fi trebuit să scrie despre ambele extreme.

B. The Spirit of Fraud

1. John MacArthur acuză că pastorii, predicatorii și evangheliștii carismatici tratează Persoana Duhului Sfânt ca și cum ar fi sclavul lor, o forță pe care o pot manipula cum doresc în timp ce Biblia afirmă că Duhul Sfânt este suveran în acțiunile Sale. Observația este corectă. Dar aș duce observația în direcția opusă: nu în același fel fac și pastorii cesaționiști care limitează, neagă, ignoră activitatea și lucrarea  Duhului Sfânt și își promovează metodologiile și teoriile fără a face măcar o mențiune a activității Duhului sau să fie evidentă activitatea Lui în ceea ce aceștia fac în Biserică? Evident că pentru ochiul liber ceea ce atrage atenția este spectaculosul din mișcarea carismatică. Satan este șiret, ne beștelim ochii peste gard în timp ce la noi se întâmplă exact același lucru însă sub o altă formă.

2. Evanghelia prosperității este într-adevăr o problemă majoră în mișcarea carismatică. Este demonică și condamnabilă. Eu vă pot însă da exemple din mediul evanghelic românesc de predicatori extrem de respectați și populari care predică exact aceeași Evanghelia la evanghelizările ultra-mediatizate. Predică un Hristos care îți rezolvă absolut toate problemele, care odată primit vine cu rezolvări și soluții pentru toate situațiile de criză, un Hristos la care ai all-inclusive. Carismaticii atrag atenția prin faptul că sunt mai agresivi și țipători în prezentarea mesajului lor însă aceeași Evanghelie este predicată de baptiși însă sub o altă formă.

3. Apropo de strângerea de fonduri, activitate specifică tele-evangheliștilor carismatici, puteți observa fiecare dintre voi în bisericile voastre dacă o formă mai mică de manipulare economică nu se regăsește și la voi. Când ești motivat să dai pentru a-ți asigura bunăstare financiară pe viitor sau pentru a-ți demonstra starea duhovnicească înaltă nu faci decât să fii un alt soi de carismatic, doar că susții teologie cesaționistă. Diferența este nesemnificativă în practică.

4. De ce John MacArthur ar fi deranjat că carismaticii neagă suveranitatea lui Dumnezeu și manipulează (aparent) puterea Duhului Sfânt când în bisericile cesaționiste se întâmplă același lucru și uneori extrema opusă. Câți dintre păstorii și predicatorii noștri nu neagă suveranitatea lui Dumnezeu arătând că totul depinde de noi iar unii dintre ai par să fi mușcat grozav din doctrina deistă. Mai degrabă arminianismul este vinovat de această teologie, nu mișcarea carismatică. Faptul că Dumnezeu S-a limitat pe Sine și ne pune pe noi să facem ceea ce rămâne nu este doctrină carismatică ci se găsește în bisericile baptiste din belșug.

C. The Heart of the Problem

1. John MacArthur spune că problema este faptul că experiența este pusă deasupra adevărului biblic. Afirmația este corectă și adevărată atât în mișcarea carismatică cât și în celelalte cercuri neoprotestante. Problema este că MacArthur se gândește la mișcarea nepoprotestantă (cu toate ramificațiile ei) ca fiind la fel de sănătoasă ca biserica pe care o păstorește el în timp ce lucrurile nu stau absolut deloc în acest fel. O astfel de presupoziție și pretenție este aberantă și neconformă cu realitatea.

Câți dintre cei care sunt în bisericile noastre nu neagă adevărul biblic în foarte multe domenii pentru că ei așa au primit și experimentat. Tradiția este pusă deasupra Scripturii în cele mai multe biserici baptiste din România. Din cele mai multe biserici (generalizez pentru că exact asta vreau să fac deoarece consider că e adevărat) predicarea expozitivă nu există – deci nu se predică tot planul lui Dumnezeu, predicarea textuală este inexistentă deoarece se predică în trei puncte sfaturi moraliste și de etică personală sau a unei comunități specifice etc.

Câți păstori, câte biserici, câți membri ai noștri își definesc viața, lucrarea, viziunea după Scriptură. Puțini! Extrem de puțini. Ceea ce mie îmi spune exact același lucru: experiența este pusă deasupra Scripturii. Doar că nu este la fel de scandalos ca și în cazul carismaticilor așa că ne putem uita la carsimatici și să-i bubuim din temelii. Zeci de oameni mă întreabă: cum să nu existe pierdere a mântuirii fiindcă la noi în biserică sunt atâția care au predicat, se rugau, erau cei mai pocăiți dar acum sunt în lume? Este un exemplu banal dar care trădează mentalitatea nebiblică.

Sunt întâlnirile de tineret, liderii de tineret, tipul de închinare prin muzică, învățarea copiilor la școli duminicale – promovate după Sfânta Scriptură sau împotriva ei? Nu. Evident că argumentele aduse pentru astfel de activități sunt pur pragmatice și combinate cu isteria unor oameni foarte hotărâți și influenți. Ce este bine e faptul că activitatea nu e scandaloasă așa încât să atragă atenția, nu? Unde este nepărtinirea?

2. John MacArthur ridică problema așa-zișilor profeți și apostoli care își arogă o autoritate falsă. Nu vreau să detaliez dar eu însumi am fost confruntat de autoritățile cultului pentru a renunța la anumite perspective teologice și nu pentru că mi s-a explicat de ce teologia mea e greșită ci pentru că ei, e absolut normal, au dreptate iar eu, dacă nu renunț, sunt nepocăit. Înțeleg, ai noștri nu se numesc apostoli și profeți dar acționează exact ca Papa – deciziile și vorbele lor sunt infailibile chiar dacă nu sunt argumentate și nici susținute biblic. Ei pot să calce în picioare autonomia bisericilor locale fără nici o problemă. Acționează ca profeți deși nu se numesc așa. Practic, lucrurile stau exact în același fel.

Anunțuri

4 gânduri despre “Dezamăgit de „STRANGE FIRE” – partea 1

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s