Dezamăgit de “STRANGE FIRE” – partea 2

Așa cum spuneam în articolul trecut referitor la cartea Strange Fire, capodopera anti-carismatică a lui John MacArthur, autorul se contrazice pe sine într-o afirmație extrem de importantă pe care o face. În acest articol o voi detalia.

1. Întâi el demonizează (pune pe seama demonilor) majoritatea manifestărilor, care lui i se pare ridicole și nebiblice, din mișcarea carismatică. Sunt cuvinte extrem de dure prin care cataloghează mișcarea carismatică din complexul motiv: manifestările.

Dubios, în finalul capitolului 1 unde discută despre trezirea spirituală al cărei reprezentant a fost Jonathan Edwards, MacArthur spune împreună cu acesta: „experiențele emoționale pot fi puternice, dar ele nu sunt o dovadă că Dumnezeu este neapărat la lucru” și „Edwards a pus ieșirile emoționale și răspunsurile fizice la predicare într-o categorie nedeterminativă: prin ele însele aceste fenomene, simplu spus, nu legitimizează o trezire.” 

Așadar prima dată MacArthur spune că manifestările din mișcarea carismatică au sursă demonică iar apoi, sper că spre marea uimire a cititorilor, spune că manifestările nu sunt un criteriu după care să judecăm dacă o lucrare Îl are ca sursă și susținător pe Dumnezeu.

2. Ce mi se pare de-a dreptul necinstit, observație care poate fi făcută de oricine citește introducerea și primele două capitole, este faptul că MacArthur amestecă în același context manifestările cu roadele și concluzionează că din cauza ambelor aspecte mișcarea carismatică este falsă. Totuși, Biblia ne spune să judecăm oamenii doar după roadele lor, nu după manifestările lor.

A fi confuz cu privire la manifestările de caracter, manifestările fizice emoționale, manifestările doctrinare este grav. Una este să cazi jos și să tremuri fiindcă simți prezența Duhului Sfânt și alta este să spui erezii în predicare întrucât ai avut revelații din partea Duhului Sfânt. Sunt două tipuri de manifestări distincte. Biblia ne spune să judecăm oamenii după ceea ce mărturisesc dar nu ne spune să judecăm oamenii după intenstitatea manifestărilor emoționale.

3. Repet, ceea ce cred că este o greșeală teribilă și dureroasă în mișcarea carismatică este faptul că aceste manifestări sunt puse pe seama Duhului Sfânt. Ceea ce este greșit însă în mișcarea tradițională neoprotestantă este că lipsa manifestărilor este pusă pe seama Duhului Sfânt. Sunt de acord cu MacArthur: manifestările nu sunt un test. Și ar trebui să ne oprim aici.

Știu că cineva va încerca să spună că apăr manifestările din mișcarea carismatică. Nu, nu le apăr deloc. Personal nu cred că au de-a face cu Duhul Sfânt. Oamenii se manifestă așa cum o fac din cu totul alte rațiuni și nu datorită Duhului Sfânt. Personalitatea, trecutul, un istoric al experiențelor personale, anumite complexe și alți factori ca aceștia – determină manifestările. Însă nu apăr nici lipsa manifestărilor – ea fiind dictată de un complex de factori ca și cei amintiți mai sus.

4. Apostolul Pavel, în contextul discuției despre darurile spirituale și despre ce înseamnă să fii „spiritual” sau duhovnicesc lasă un criteriu indiscutabil și infailibil după care se poate judeca acest lucru: a fi capabil să mărturisești că Hristosul încarnat, crucificat și înviat este Domnul, în special în fața unei societăți care are o mulțime de domni, atestă cu putere, lucrarea transformatoare a Duhului Sfânt (D.A. Carson).

Pentru cei are doresc să înalțe manifestările spiritaule ca pe un criteriu infailibil al prezenței Duhului Sfânt, și pentru cei care pun la îndoială autenticitatea spiritualității atestată de aceste manifestări, Pavel oferă un focus cristologic categoric. Duhul Sfânt ne face receptivi față de Hristos. Scopul pasajului din 1 Corinteni 12.1-3 nu este de a oferi un test mărturisitor pentru a-i ajuta pe creștini să facă distincția între duhuri adevărate și cele false ci de a oferi un test suficient pentru a stabili dacă cineva măcar are Duhul Sfânt. (D.A. Carson).

MacArthur greșește în același fel în care o fac carismaticii. Carismaticii spun că Duhul Sfânt este prezent cu putere în mișcarea carismatică datorită manifestărilor în timp ce MacArthur spune că Duhul Sfânt nu este prezent în mișcarea carismatică datorită (aceluiași motiv) manifestărilor. Se merge pe efect de pendul și discuția devine enervantă și inutilă. Discuția dusă pe marginea manifestărilor se află pe un teren aluncos, departe de limitele impuse de Scriptură și este o pierdere de timp.

J.M. condamnă focalizarea carismaticilor pe persoana Duhului Sfânt și spune că aceasta este dovadă că ei nu sunt plini de Duhul Sfânt. Însă el face aceeași greșeală focalizându-se pe persoana Duhului Sfânt și negând manifestările din mișcarea lor deoarece ele nu sunt de la Duhul Sfânt. Este aceeași focalizare bolnăvicioasă. Există o redresare frumoasă în următoarele capitole ale cărții însă, inițial, pare-mi-se că face exact aceeași greșeală.

5. Dar mai există câteva observații care merită făcute: a-ți forma păreri despre mișcarea carismatică din ceea ce vezi pe youtube sau pe posturile de televiziune unde mari vindecători se dau în spectacol este, pur și simplu, greșit. Pe youtube sunt puse clipuri care nu prezintă ceea ce se întâmplă în general în mișcarea carismatică sau penticostală. A spune că mișcarea carismatică în general susține Evanghelia prosperității este greșit și neadevărat. Nu spun acest lucru pentru că sunt carismatic deoarece nu sunt. Sunt baptist și sunt reformat în doctrină.

Am fost în conferințe carismatice, am fost în biserici penticostale. De multe ori am fost! Și în cele mai multe din cazuri nu am văzut absolut nici o manifestare bizară dintre cele care sunt condamnate de John MacArthur; deși asta nu ar schimba cu nimic realitatea că nu după manifestări judecăm prezența Duhului Sfânt.

Anunțuri