O distrugătoare „evanghelie”

Nu cred că este vreun dubiu cu privire la faptul că evanghelismul de astăzi se află într-o stare de perplexitate și dezechilibru. Practici ca și evanghelizarea, învățătura despre sfințenie, zidirea bisericii locale, exercitarea disciplinei sunt privite cu o mare lipsă de satisfacție.

Acest fenomen își are rădăcinile, până la urmă, în faptul că am pierdut înțelegerea adevăratei Evanghelii. Aici se află problema noastră – am substituit cu altceva vechea autentică Evanghelie.

Noua evanghelie are probleme cu conținutul și caracterul ei. Falimentează să-l facă pe om focalizat în Dumnezeu cu privire la gândurile lui și temător de Dumnezeu în inima lui.

Un mod de a descrie diferența dintre cele două evanghelii este să spunem că noua evanghelie este intens preocupată să „ajute” omul – să-i aducă confort, pace, fericire, satisfacție – și e prea puțin preocupată să-L glorifice pe Dumnezeu. Vechea Evanghelie era și ea preocupată să „ajute” omul dar prima ei preocupare era să-L glorifice pe Dumnezeu.

Scopul principal al vechii Evanghelii era să învețe oamenii cum să se închine lui Dumnezeu, însă preocuparea cele noi pare să fie redusă la a-l face pe om să se simtă bine. Subiectul vechii Evanghelii era Dumnezeu și căile lui cu omul; subiectul celei noi este omul și ajutorul pe care i-l dă Dumnezeu.

Din acest schimb de interes a țâșnit și o schimbare a conținutului fiindcă noua Evanghelia a reformulat mesajul biblic în presupusul interes pentru „ajutorare”. Doctrine ca și inabilitatea omului de a crede, alegerea liberă a lui Dumnezeu ca și ultimă cauză a salvării și moartea lui Hristos specifică, nu mai sunt predicate fiindcă nu sunt considerate ca fiind „ajutătoare”.

Așa că noua evanghelie se adresează omului ca și cum acesta ar avea abilitatea de a-L primi pe Hristos oricând vrea el; vorbim despre lucrarea răscumpărătoare ca și cum nu ar fi făcut nimic mai mult decât să facă posibilă pentru noi auto-salvarea prin credință; vorbim despre dragostea lui Dumnezeu ca și cum nu ar fi nimic mai mult decât o generală dorință de a-i primi pe toți care se întorc și cred; și îi pictăm pe Dumnezeu Tatăl și pe Hristos nu ca și activi în mod suveran în atragerea păcătoșilor la ei ci așteptând într-o impotență liniștită la ușa inimilor noastre ca noi să le dăm voie să intre.

Am introdus un soi ciudat de dublă-gândire despre salvare; și ne spunem nouă înșine într-un moment că ea depinde în totalitate de Dumnezeu și în următorul moment că depinde de noi. Rezultatul acestei harababurimentale [1] îi fură lui Dumnezeu multă glorie pe care ar trebui să i-o dăm ca și autor și cel ce încheie salvarea, [2] iar pe noi ne fur[ de multă consolare pe care am avea-o știind că Dumnezeu este pentru noi.

Așa am ajuns să predicăm ceea ce nu am intenționat. Vrem să-L predicăm pe Isus ca Salvator dar ne trezim spunând că Isus doar a făcut salvarea posibilă și ne-a lăsat pe noi să devenim proprii salvatori. Vrem să înălțăm harul și puterea salvatoare divină așa că spunem că dragostea răscumpărătoare se extinde către fiecare om. Pentru a nu cădea în universalism trebuie să explicăm că, de fapt, nimic din ceea ce Tatăl și Fiul au făcut nu ne salvează dacă noi nu facem ceva; factorul decisiv care ne salvează, la propriu, este credința noastră.  Ajungem la concluzia aceasta – Hristos ne salvează cu ajutorul nostru – adică noi ne salvăm cu ajutorul lui Hristos.

Să vă spun ce am făcut de fapt:

[1] Am limitat ispășirea mai mult decât au făcut- o calviniștii fiindcă în timp ce calviniștii afirmă că Hristos îi salvează în mod sigur și real pe cei intenționați să-i salveze, noi am negat că moartea lui Hristos este suficientă să-l salveze pe vreunul.

[2] Am lingușit păcătoși nepocăiți asigurându-i că ei au putere să se pocăiască și să creadă, în timp ce Dumnezeu nu poate să-i facă să se pocăiască și să creadă.

[3] Am trivializat credința și pocăința pentru ca să facem această asigurare plauzibilă („este foarte simplu – doar deschide-ți inima către Domnul”).

[4] Cu siguranță am negat efectiv suveranitatea lui Dumnezeu și am subminat și compromis convingerea de bază a adevăratei religii – că omul este totdeuana în mâna lui Dumnezeu. Adevărul este că am pierdut mult.

[5] Nu este nici un dubiu că predicarea noastră are tot mai puțină reverență și umilință, și că convertiții profesanți sunt așa de încrezători în ei înșiși și așa de deficienți în cunoașterea de sine și în faptele bune pe care Scriptura le arată ca fiind fructele adevăratei pocăințe.

J. I. Packer, A Quest for Godliness

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s