Va urma? Sam Waldron, partea 2

CAPITOLUL DOI – CINE ERAU APOSTOLII

APOSTOLATUL

1. Deși înclin să cred că apostolatul a fost doar pentru anumiți oameni nu pot să nu observ fisurile argumentării și gândirii lui Waldron.  El spune că a-L vedea cu ochii fizici pe Hristos este un semn al apostolatului pentru că „Vechiul Testament făcea distincția dintre Moise și profeți tocmai în acest fel” (Numeri 12.5-8)  și „Dumnezeu S-a arătat ochilor fizici ai lui Moise, în ceea ce poartă numele de teofanii.” (p.25, 26). Întâi, problema acestei argumentații este că Dumnezeu s-a arătat multor oamenii în teofanii – oameni care nu erau în nici un caz speciali cum era Moise în lucrarea pe care Dumnezeu i-a dat-o (părinții lui Ghedeon – Judecători 6.22; Iacov – Geneza 32.30, Agar – Geneza 16.13; Ghedeon – Judecători 6.22; cei 70 de bătrâni – Exod 24.11). Doi, nici măcar Moise nu L-a văzut pe Domnul față în față pentru că „căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască” și „Mă vei vedea pe dinapoi; dar faţa Mea nu se poate vedea” (Exod 33.20, 23) iar în acest fel L-a văzut și Agar: „Cu adevărat, am văzut aici spatele Celui ce m-a văzut!” (Geneza 16.13).

2. Ajungem la argumentația de bază a lui Waldron unde spune că „unui apostol i s-a dat puterea de a-și confirma misiunea prin semne miraculoase” (p.28). Întâi, reiterez că nu doar apostolii au făcut minuni și aici este prima spărtură a argumentației. Doi, textele cu care argumentează Waldron nu susțin această poziție. 1. Faptul că Matei 10.1-2 „asociază facerea minunilor cu funcția lor” nu înseamnă că doar lor li s-a dat acest dar sau această putere. 2. Waldron este consecvent și arată o implicație necesară a argumentației sale așa că Marea Trimitere reconfirmată în Fapte 1.5-8 este pentru apostoli. El spune că „consemnarea chemării lor asociază facerea minunilor cu funcția lor” și aceasta este după toate probabilitățile implicația versetelor din Fapte 1.5-8”. Este demn de observat sinceritatea autorului. El spune că aceasta este o implicație și nu interpretarea naturală a versetelor. În plus el spune că această implicație este „după probabilitățile” așadar nu poate afirma acest lucru cu certitudine. Apoi spune că „există o aplicație pentru întreaga biserică în Fapte 1.5-8.” Așadar există o implicație pentru apostoli și o aplicație pentru întreaga biserică dar nu ni se spune care este intenția primară a acestui text, cum se interpretează și cui se aplică în totalitate. El spune că „martori” din acest text „îi desemnează ca fiind apostoli pe cei care au primit promisiunea din Fapte 1.8” însă puterea promisă în acest text este cea care îl face pe un om martor și nu experiența acestuia. Apostolii erau martori oculari și fără să aibă această putere, așadar această putere nu are de-a face cu minunile așa cum încearcă Waldron să sugereze („puterea promisă include capacitatea de a face minuni” – p.28). 3. Ceea ce Pavel afirmă în 2 Corinteni 12.12 nu este că miracolele au fost limitate la apostoli la fel cum nu a pretins vreodată că doar el l-a văzut pe Isus.  Desigur există „o legătură importantă între apostolat și semnele miraculoase” (p.29) dar nu există o legătură exclusivistă așa încât această legătură să anuleze realitatea faptului că și alți oameni în afară de apostoli au înfăptuit miracole. Autorul e cinstit și afirmă că este o legătură „importantă” dar nu poate spune că ea este exclusivistă.

3. Autorul face un lucru, după câte mi se pare mie, inconștient și afirmă că nu doar apostolii au făcut miracole deoarece contrazice afirmațiile sale în finalul capitolului 2. El spune că „doar cineva care avea fiecare din aceste caracteristici putea pretinde că este un apostol al lui Hristos. Două din trei nu erau suficiente” (p.29) așadar el este de acord că cineva ar putea face miracole, ar putea să-L vadă pe Hristos sau ar putea să fie numit direct de către El dar fără să fie apostol ceea ce introduce excepțiile despre care aminteam de la bun început: cineva poate face miracole fără să fie apostol!

CAPITOLUL TREI –  CÂND AU TRĂIT EI

Primul argument

4. Waldron afirmă că în 1 Corinteni 15.5-9 Pavel „afirmă în mod explicit că el era … ultimul apostolul al lui Hristos care trebuia numit” dar Pavel nu afirmă așa ceva aici ci afirmă că printre mulții alții Hristos i S-a arătat și lui. Textul prezintă ca martori ai învierii Domnului și oameni care nu erau apostoli. Pavel nu discută acolo apostolia ci dovezile învierii lui Hristos. Faptul că afirmația lui Pavel duce la concluzia că „nimeni nu mai poate pretinde astăzi că este un asemenea martor ocular al Hristosului înviat” este diferit de a spune că Pavel aici afirmă că este „ultimul apostol care trebuia numit.” Dacă textul discută despre apostolie atunci trebuie să se concluzioneze că și cei 500 menționați în acest text au fost apostoli deoarece L-au văzut pe Domnul. Textul însă nu a fost scris cu această intenție.

Al doilea argument

5. Autorul afirmă apoi că „apostolul sugerează în mod clar că darul de a fi un apostol nu mai trebuie căutat” (p.37). El spune bine că textul doar „sugerează” și nu învață acest lucru. Așadar fiindcă este o „sugestie” nu mai poate fi „în mod clar.”  Faptul că „nu încurajează niciodată căutarea acestui dar” nu înseamnă că el nu trebuie căutat. Argumentul se bazează pe tăcere. Eu nu spun că darul apostolatului trebuie căutat ci doar spun că argumentul bazat pe tăcere nu are o forță atât de mare pe care i se atribuie. Aș putea spune că Pavel nu spune cuiva să caute acest dar deoarece Hristos alegea cine să fie apostol.

Al treilea argument

6. Autorul spune că „nici un apostol modern nu poate primi recunoașterea celor doisprezece apostoli inițiali” (p.38) însă ceea ce face Waldron aici este să adauge o altă condiție pentru a fi apostol pe lângă cele trei despre care a spus că sunt suficiente pentru a fi apostol. Oricum el spune corect că apostolii „recunoșteau” apostolatul altuia (ca în cazul lui Pavel), adică îl confirmau ceea ce este diferit de a alege pe cineva să fie apostol. Așadar alegerea este a lui Hristos în timp ce confirmarea este a oamenilor. Cineva poate fi ales de Hristos cu sau fără confirmarea oamenilor. Biblia nu prezintă o condiție a apostolatului ca el să fi fost recunoscut de ceilalți apostoli. Argumentul lui Pavel precum că a fost recunoscut de către ceilalți este o dovadă în plus a apostolatului său și nicidecum o condiție a lui.

Al patrulea argument

7. Autorul spune că „cel din urmă martor al caracterului închis al apostolatului este caracterul închis al canonului” și „Noul Testament își dobândește autoritatea prin girul Apostolilor și principiul autorității apostolice” (p.38). Această legătură presupune că apostolii au existat doar pentru a scrie Canonul și pentru că nu mai e nevoie de o carte în Canon înseamnă că nu mai e nevoie de apostoli. Însă argumentul este dubios deoarece au existat oameni care nu au fost considerați apostoli și care au scris cărți ale Noului Testament (Marcu, Luca, Iuda).

Autorul își încheie capitolul 3 și spune că „dacă cel mai mare dar nu există astăzi în biserică, atunci cu siguranță este posibil ca și alte daruri să fi încetat” (p.40). Faptul că este „posibil” ca alte daruri să fi încetat nu înseamnă că acest lucru este sigur. În plus, fiindcă „cel mai mare dar” a încetat nu este deloc o premisă că alte daruri mai mici au încetat. Faptul că Hristos nu mai este pe pământ nu înseamnă deloc că nu există alți învățători inferiori Lui. Legătura pe care o face între „darul cel mai mare” și „alte daruri” în ce privește încetarea lor este inadecvată, necinstită, fără fundament biblic și irațională.

O altă concluzie a autorului este că „darurile miraculoase au fost într-o anumită măsură legate de prezența apostolilor în viața în biserică” (p.40) și acest lucru este complet adevărat! Dar este diferit a spune că „au fost într-o anumită măsură legate de prezența apostolilor” și este altceva a spune că „au fost în totalitate legate de prezența apostolilor.” Autorul spune „într-o anumită măsură” însă prin demonstrațiile lui încearcă să arate că au fost „în totalitate” legate de prezența apostolilor. El spune apoi că „aceasta creează posibilitatea foarte reală că, odată cu trecerea apostolilor lui Hristos, aceste daruri extraordinare să treacă și ele de pe scena bisericii” (p.40). Iarăși autorul spune că este „posibilitatea” ca aceste daruri să treacă. Deși afirmă că e o posibilitate el încearcă să demonstreze că este o certitudine încetarea lor. Așadar el afirmă probabilitatea unor fapte și apoi demonstrează certitudinea lor.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s