Putreziciunea credinței carismatice

De ceva vreme îmi pute tare urât în nări tipul de credință promovat de carismatici. Nu doar că nu o găsesc pe paginile Scripturii dar mereu îmi dădea senzația mai degrabă de new age și practici budiste, nu creștine. Am fost însă, până în această zi, cu ochii închiși și  nu am văzut exact problema în această doctrină. Jonathan Edwards o descrie cu precizie:

Scriptura vorbește despre faptul că trăim sau umblăm prin credință și nu prin vedere dar se referă la faptul că suntem conduși de un respect arătat lucrurilor veșnice, care sunt obiectul credinței, lucruri nevăzute, și nu de un respect față de lucrurile temporare, care sunt vizibile; și credem în lucrurile revelate, pe care nu le-am văzut niciodată cu ochii noștri trupești; de asemenea, că trăim prin credința în promisiunea lucrurilor viitoare, fără să vedem sau să ne împărtășim încă de lucrurile promise, sau să cunoaștem modul în care se vor împlini. Acest lucru va fi evident pentru cel ce studiază Scriptura, care vorbește despre credință în opoziție cu vederea.

Și veți observa imediat schimbarea de macaz în doctrina carismatică a credinței. Credința este redefinită nu doar în exercitarea ei ci în chiar natura ei devenind așadar o contrafacere grosolană a credinței sfinților:

dar această doctrină este înțeleasă de mulți în sensul că orice creștin trebuie să creadă și să se încreadă cu tărie în Hristos, fără vedere sau lumină spirituală, chiar dacă este într-o stare de întunecime și moarte, și nu are nici o experiență sau descoperire spirituală în prezent. Și că este de datoria celor care, astfel, sunt în întuneric să iasă la lumină și să creadă.

Dar faptul că trebuie să creadă și să se încreadă cu tărie, în timp ce rămân fără lumină sau vedere spirituală, este o doctrină anti-scripturală și absurdă. Scriptura nu vorbește despre o astfel de credință în Hristos și în lucrările lui Dumnezeu, care să nu fie întemeiată pe o vedere spirituală a lui Hristos (Ioan 6.40; 2 Corinteni 3.18; 4.6).

De aceea, a-i îndemna și a-i grăbi pe oameni să creadă, fără lumină sau vedere spirituală înseamnă a-l ajuta mult pe prințul întunericului în înșelătoriile lui.

Sunt nespus de preocupat de această problemă întrucât chiar în cercurile fundamentaliste sau conservatoare evanghelice văd o tendință disperată a părinților de a-și vedea copii „pocăiți” însă fără ca aceștia să aibă o experiență în care să fie luminați spiritual.

Eu nu spun că necredincioșii nu trebuie să creadă în Dumnezeu ci spun că a-i îndemna să creadă în Dumnezeu „și a le încuraja astfel nădejdea și pacea” (pe care în realitate nu o au!) pentru că „nu sunt într-o stare de har și continuă să rămână la fel … este o înșelătorie plină de răutate.”

Ca să înțelegem practic și să depistăm care este această credință și cum o găsim între oameni Edwards ne prezintă acest caz:

Prin credință ei înțeleg încredințarea lor că se află într-o stare bună. Ei consideră că este un păcat îngrozitor să se îndoiască de starea lor, oricare ar fi ea, și orice lucruri rele ar face, fiindcă această îndoială reprezintă pentru ei păcatul cel mare și hidos al necredinței.

După ei, cel mai bun om și cel care Îl onorează cel mai mult pe Dumnezeu este acela care îi menține speranța cu privire la starea lui bună, cu cea mai mare încredere și neclintire, atunci când are parte de cea mai puțină lumină sau experiență; aceasta înseamnă a afirma că atunci când se află în cele mai rele și cele mai păcătoase stări sau căi, sunt cel mai bine; căci pentru ei e evident că acesta e un semn că sunt tari în credință.

Absurditatea unei astfel de credințe este evidentă: „să presupui că a avea credință înseamnă a crede că ești într-o stare bună este același lucru cu a presupune că credința constă în încrederea unei persoane că are credință sau în încrederea că el crede.”  Și mă tem că mulți dintre noi practicăm acest tip de auto-sugestie necreștinesc când, în ciuda comportamentelor noastre, ne auto-sugerăm că suntem bine, când, în fapt, și clar pentru toți, nu suntem deloc bine.

Ca sfat final Edwards spune că oamenii care „nu are nici o experiență a exercitării harului, ci, dimpotrivă se află sub stăpânirea poftelor și a unui duh necreștinesc, nu trebuie condamnați din pricină că se îndoiesc de starea lor.”

Emoțiile Religioase, p. 113-117

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s