Trăirea în sfințenie e posibilă – partea 1

Romani 6

O analiză practică și relevantă pentru experiența evanghelismului românesc, cu accente doctrinare generale, asupra doctrinei regenerării și sfințirii în Romani capitolul 6 și 7

1. Temelia regenerării și sfințirii

Învățătura unirii cu Hristos este temelia regenerării și sfințirii (și, de fapt, a tuturor binecuvântărilor pe care le primim în calitate de creștini) și înseamnă că suntem legați de evenimentul istoric mântuitor al lui Hristos în toate fazele lui: răstignire (v.6), moarte (v.5), îngropare (v.4), înviere (v.5b), trăire (v.4b). Printre expresiile care prezintă această realitate sunt „împreună cu” sau „una cu El” (v.4,5,6,8).

a. Nașterea din nou este realizabilă doar prin unirea cu Domnul Isus Hristos. Atât moartea cât și învierea din această experiență este împreună cu El. Fundamentul regenerării este unirea cu Hristos. Noi nu putem muri față de păcat și nu putem învia la o viață nouă prin alegerile, succesul, puterea sau decizia noastră ci doar în unire cu Hristos.

b. Sfințirea, pe de altă parte, este realizabilă tot doar prin unirea cu Hristos pentru că suntem chemați să ne socotim „morți față de păcat și vii față de Dumnezeu în Hristos Isus”. Absolut nimic din sfințire nu este despărțit de Hristos. Este o eroare majoră a considera că regenerarea este realizată prin unirea cu Hristos în timp ce sfințirea depinde cu precădere de noi.

Sugrumare spirituală este rezultatul în viața acelui om care pur și simplu uită că nu doar regenerarea ci și sfințirea sunt realizabile și realizate doar prin Isus Hristos. Dacă pierzi acest „și” te pierzi pentru multă vreme. Nu doar în regenerare depind total de Hristos ci și în sfințire. Ochii mei sunt în regenerare ațintiți spre Hristos și trebuie să rămână pe tot parcursul vieții de sfințire, adică până la capătul vieții mele de muritor.

2. Regenerare fără sfințire și sfințire fără regenerare

a. Sfințirea fără regenerare este moralismul cu care e pavat drumul spre iad. Sfințirea fără regenerare este imposibilă și doar o iluzie pentru cel care crede că se află în acest proces. Este cea mai grea povară sub care se poate așeza un om neregenerat și acela va fi cel mai nefericit om de pe pământ. De aceea sunt mulți „creștini” nefericiți. De aceea mulți copii de pocăiți neregenerați abandonează creștinismul după ce s-au sinucis și sufocat spiritual prin moralitate și etică creștină.

b. Pe de altă parte regenerarea fără sfințire este un nonsens deoarece suntem „înmormântați cu El prin botez pentru ca să umblăm în înnoirea vieții” (6.4). Cu alte cuvinte, scopul regenerării este sfințirea („înnoirea vieții”). Nu suntem regenerați ca să rămânem la stadiul acela ci ca să progresăm. Omul care se uită la regenerare ca la un pas important dar final în viața lui și nu observă și nici nu așteaptă un progres în sfințenie are dovada absolută că îi lipsește nașterea din nou cu desăvârșire.

3. Sfințire înainte sau spre regenerare

Relația dintre regenerare și sfințire trebuie înțeleasă nu doar în faptul că nu poate să existe una fără cealaltă ci și că nu poate exista decât ordinea prezentă în text: întâi regenerarea și apoi sfințirea.

a. Așadar, sfințirea nu poate exista înainte de regenerare. Eu nu  mă sfințesc ca apoi să fiu regenerat. Nu există o perioadă determinată sau nedeterminată în care un necreștin se poate sfinți și după care el este regenerat. Așa ceva este complet străin de Scripturi.

b. În plus, sfințirea nu există pentru a fi regenerați. Cu alte cuvinte, sfințirea nu este cauza meritorie, instrumentală, eficace sau de orice altă natură spre regenerare. Noi nu merităm regenerarea pentru că ne-am sfințit destul pentru simplul fapt că sfințirea urmează regenerării și nu o precede.

4. Regenerare: mort față de păcat și viu față de Dumnezeu

Regenerarea conține două părți: una negativă și una pozitivă. Se aseamănă în natura ei foarte mult cu pocăința. Partea negativă e reprezentată de moartea față de păcat iar partea pozitivă e reprezentată de învierea către Dumnezeu.

a. Nașterea din nou înseamnă atât moarte față de păcat cât și înviere pentru o viață nouă. Focalizarea morbidă spre moarte înseamnă o regenerare incompletă. În regenerare nu doar suntem eliberați de sub autoritatea păcatului ci primim și viață pentru a trăi în „înnoirea vieții” (v.4b). Predicarea morbidă despre moartea față de păcat și ignorarea vieții noi este nesănătoasă și nebiblică.

b. Pe de altă parte, o ignorare a faptului că în regenerare există o moarte față de păcat (v.2), sau o răstignire a omului cel vechi pentru ca trupul păcatului să fie desființat (v.6) sau o eliberare de păcat (v.7) și o privire superficială și „pozitivă” asupra ei duce la o transformare incompletă și inutilă.

Apropo – eu rămân în același timp mort (față de păcat) și viu (față de Dumnezeu). Asta e nașterea din nou: acel eveniment incontestabil și ireversibil. Ea se află acolo ca un pilon fundamental pentru ceea ce urmează, adică procesul de sfințire.

5. Sfințirea: naturală dar activă

a. Primul principiu pentru sfințire este că sfințirea este naturală și urmează în mod necesar – obligatoriu – după și datorită nașterii din nou. Acest adevăr trebuie să-mi dea pace, liniște, siguranță și bucurie. Eu știu că voi fi sfințit. Mă bazez pe acest adevăr, mi-l reamintesc și îl cred din toată inima mea deoarece nașterea din nou e o sămânță care nu poate putrezi și care se află în ființa mea neputând fi scoasă de acolo de nimic și niciodată.

b. Dar există partea a doua a principiului: procesul de sfințire nu se întâmplă de la sine, în mod mecanic, automat și programat. Sfințirea implică acțiune, activitate și implicare. Să nu aștept ca „să se întâmple peste noapte” miracole în timp ce eu nu sunt preocupat de sfințirea mea. Dacă însă sunt preocupat de ea atunci pot aștepta miracolele.

6. Sfințirea: progresivă dar prezentă

Un alt principiu esențial este înțelegerea „progresivității din sfințire”. Sunt oameni care se blochează în acest proces pentru că nu înțeleg că sfințirea nu se întâmplă „pe nesimțite”. Sfințirea înseamnă un progres continuu de evenimente ale sfințirii. Cu alte cuvinte eu experimentez sfințirea în mod real și practic.

a. Sfințirea este un progres și acest lucru trebuie să contribuie la pacea și liniștea conștiinței noastre. Dar acest adevăr nu trebuie să ne amorțească conștiința, să ne slăbească mâinile, să ne facă neputincioși sau să ne transforme în oameni leneși. Și nu vom fi așa dacă înțelegem un adevăr legat de acesta.

b. Sfințirea este un progres format din evenimente ceea ce înseamnă că eu mă aștept ca acum să nu cad într-un anumit viciu, păcat, obicei, atitudine păcătoasă etc. Asta înseamnă că în acest eveniment – acum și aici – experimentez puterea Duhului Sfânt în unire cu Hristos fiind păstrat departe de păcate. Asta temperează ideea de progresivitate și mă face agil și perspicace așteptând acum și aici manifestarea puterii divine în trăirea mea.

7. Sfințirea: preventivă și curativă

Aici voi explica de ce perspectiva mea despre sfințire nu înseamnă perfecționism și credință în desăvârșire pe acest pământ.

a. Sfințirea este curativă atunci când păcătuiesc și pur și simplu trebuie să mă pocăiesc. Este cea mai frecventă formă de sfințire. Pericolul regăsit aici este descurajarea și depresia datorită faptului că mă pocăiesc „la nesfârșit” de aceleași păcate. Aceasta este frustrarea creștinilor. Pentru a ieși din acest cerc vicios acceptăm a doua parte a procesului de sfințire.

b. Sfințirea de care vorbește apostolul este preventivă. El nu amintește de pocăință, cerere de iertare, întoarcere pe calea cea dreaptă etc. Sunt alți autori biblici care o fac. Pavel este preocupat să nu cădem în păcat ca să trebuiască să ne pocăim după aceea. El dezvoltă în noi acea sfințire preventivă care este pe primul loc în viața noastră. În acest caz va trebui, în general, să ne pocăim de păcate accidentale, înfăptuite prin neglijență, greșeală și necumpătare.

8. Sfințire: socotire ca fiind mort față de păcat și viu față de Dumnezeu

Sfințirea înseamnă conștientizare a stării regenerate: mort față de păcat și viu față de Dumnezeu. Sfințirea înseamnă conștientizarea întoarcerii de la păcat către Dumnezeu. Accentuând doar o parte a acestei conștientizări face procesul sfințirii incomplet și, de aceea, ineficient.

Acest „socotiți-vă” nu înseamnă auto-sugestie sau o inoculare a unei idei care devine apoi realitate prin conștientizarea ei. Această poruncă înseamnă o conștientizare a unei realități deja prezente.

Acest pas practic implică de asemenea conștientizare a faptului că suntem scoși de sub autoritatea, monarhia, stăpânirea, manipularea, amăgirea, corupția păcatului. Implică, în al doilea rând, conștientizarea realității că suntem sub autoritatea, domnia, conducerea, influența, puterea și viața lui Dumnezeu.

9. Sfințire: „sfânta răzvrătire”

Un pas important în sfințirea față de orice păcat este tupeul de a nu lăsa ca „păcatul să domnească în trupul vostru muritor ca să ascultați de poftele lui” (v.12) ceea ce pentru mine înseamnă o rebeliune continuă, conștientă și agresivă împotriva tendinței păcatului de a domina, controla, sfătui, amăgi și încorseta în mod ilegitim. Pentru că păcatul este agresiv, noi trebuie să fim agresivi. Senzația că sfințirea este o ușoară curgere la vale a râului ieșit din regenerare este o doctrină falsă.

Deodată ce păcatul are nesimțirea de a intra în viața noastră cu propunerile sale în timp ce noi îi aparținem lui Hristos  și suntem sub domnia Lui înseamnă că avem tot dreptul și datoria de a ne răzvrăti împotriva acestei dominări (deși deodată ce nu-i mai aparținem aceasta nu mai este răzvrătire; spun totuși răzvrătire datorită vechii sale dominații și existenței sale continue în ființele noastre).

10. Sfințire: predare totală și particulară

a. Există necesitatea unei dedicări/predări zilnice în mâna lui Dumnezeu și nu pentru că nu suntem deja ai Lui ci pentru că suntem ai Lui dar de multe ori uităm că nu ne aflăm absolut deloc în independență și autonomie. De aceea apostolul spune „dați-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu”.  Trebuie să accept, să conștientizez și să cred că eu îi aparțin lui Dumnezeu și printr-un efort al credinței îmi dau sufletul și trupul în fiecare zi lui Dumnezeu.

b. Deși predarea în slujba lui Dumnezeu este fundamentală ea poate rămâne doar vorbe dacă nu devine practică. Sfințirea e practică și activă, până la urmă, în chiar natura ei. Acest pas particular de predare în mâna lui Dumnezeu are două compartimente: întâi este partea pozitivă:  „dați mădularele voastre lui Dumnezeu ca unelte ale dreptății” iar cea negativă este: nu dați păcatului mădularele voastre.” Într-un mod activ și clar hotărăsc pentru fiecare zi să-mi dau mintea, capacitatea mea de stocare a informațiilor numită memorie, puterea de a face conexii și a sistematiza idei, puterea de a vorbi, auzul, privirea, mâinile care acționează și gesticulează trădând atitudini, privirea care transmite mesaje, urechile care informează mintea, temperamentul, voința, psihicul, emoțiile etc – dăruiesc toate aceste „mădulare” lui Dumnezeu și le pun în slujba neprihănirii.

11. Sfințire: robia principială și practică

Îndrăznesc să înaintez această ipoteză pentru sfințire: nu există ființă umană care să se sfințească într-un mod real și eficient dacă nu acceptă că este ca principiu și în mod practic robul lui Dumnezeu și al neprihănirii. Această robie trebuie acceptată în următorii termeni:

a. Nici un om nu este autonom și independent, el fie se află sub dominația păcatului, diavolului și a lumii fie se află sub stăpânirea lui Hristos prin Duhul Sfânt. Sunt doar aceste două variante. Ca și principiu „sunteți robi ai aceluia de care ascultați” fie că e vorba de păcat fie că e vorba de neprihănire (6.16). Transferul de la păcat la Hristos  se face când „asculți din inimă  de modelul învățăturii în care ați fost instruiți” (6.17).  Însă din robia păcatului am trecut în robia neprihănirii (6.18). Aceasta este regenerarea sau ceea ce eu numesc „principiul robiei.” Din mintea mea trebuie să scot ideea, sau să o părăsesc eu, că aș avea de ales dacă să fiu rob sau nu. Eu sunt rob.

b. Mai departe însă trebuie arătat și înțeles că această robie devine practică în sfințire în momentul în care „mădularele” trebuie dăruite într-un mod activ, practic, prezent și continuu „în robia dreptății, spre sfințire” (6.19). Eu trebuie să gândesc și să cred că mădularele mele (toate componentele ființei mele) aparțin de drept neprihănirii și lui Hristos și trebuie să producă rod în această direcție. Conștientizez și decid zilnic ca toate elementele ființei mele să slujească drept roabe neprihănirii și lui Dumnezeu. Pentru mine nu există altă variantă. Sfințirea înseamnă anularea oricărei alte variante. Dacă crezi că ai altă variantă, nu te sfințești – doar îți dai impresia și îți pierzi vremea.

Aceste două aspecte se îmbină extraordinar: odată ce ești prin naștere din nou „eliberat de păcat” devii „rob al lui Dumnezeu” – se schimbă așadar stăpânii  dar rămâi tot rob. Acesta este principiul care devine practic în acest fel având „rodul spre sfințire” (6.21-22) la fel cum sub robia păcatului aduceam „rod în acele lucruri de care acum vă este rușine”. Dacă ești ca principiu rob (prin naștere din nou) atunci ești și practic rob și vei aduce rod în sfințire.

12. Sfințire: Hristos sau Lege

În sfințire este absolut fundamental să nu te mai situezi deloc sub Lege. În sfințire nu se poate să te afli sub Lege și sub Hristos, câteodată sub Lege câteodată sub Hristos, puțin sub Lege și puțin sub Hristos. A te afla sub autoritatea Legii exclude în mod necesar și inevitabil a fi sub autoritatea lui Hristos.

a. Când te afli „sub Lege” – ea te condamnă și acuză pentru rateurile, eșecurile, greșelile, păcatele și falimentele tale. Apoi ea va stârni păcatul, îl va informa și va miza pe răzvrătirea inerentă firii pământești pentru a călca poruncile. Va arăta că nu ai făcut destul, că atât cât ai făcut este amestecat cu păcat și că oricum din cele făcute ai ratat multe altele. În final, legea motivează prin frică și nu prin dragoste astfel că aduceam „rod pentru moarte” (7.5). Legea face sfințirea imposibilă.

b. Când treci sub Hristos – motivația ascultării este dragostea, puterea împlinirii poruncilor este din Hristos, condamnarea nu mai există, Duhul Sfânt este călăuza și forța sfințitoare. Pavel spune că „ați fost făcuți morți față de lege ca să aducem rod lui Dumnezeu” și „ca să slujim în înnoirea duhului și nu în învechirea legii” (7.4,6). În unire cu Hristos și prin Duhul Sfânt putem aduce rod.

Ca și creștin, dacă te situezi sub Lege în timp ce ești, în fapt, sub Hristos – trăiești convulsii spirituale profunde. Când te apropii de cina Domnului te simți nevrednic deoarece nu ai făcut destul sau ai greșit în anumite domenii, de parcă la Cina Domnului ne apropiem pe baza vredniciei noastre. Ne simțim refuzați de Dumnezeu datorită păcatului și neacceptați în toată slujirea noastră. Exemplele în care Legea distruge sfințirea sunt nenumărate.

09 februarie 2014

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s