Carte GRATUITĂ: Fii plin acum – Roy Hession

via catalin67.wordpress.com

1. ACUM – NU MÂINE
2. DUHUL SFÂNT – PERSOANĂ
3. DUHUL SFÂNT – MIJLOCITORUL DOMNULUI ISUS
4. DUHUL SFÂNT – OSÂNDITORUL
5. DUHUL SFÂNT – MÂNGÂIETORUL
6. PATRU ATITUDINI FAŢĂ DE DUHUL SFÂNT
7. FII PLIN ACUM
8. URMĂRILE PLINĂTĂŢII DUHULUI

Download pdf AICI.

Sau citește în continuare …

CAPITOLUL 1

ACUM – NU MÂINE

”Fii plin -Acum” are o valoare care întrece cu mult titlul acestei broşuri. De fapt, expresia aceasta rezumă în trei cuvinte miezul mesajului harului spre care ne călăuzesc capitolele ce urmează. Nu se pune problema de a fi plin mâine cind nădăjduim că ne vom face mai buni ci acum, în mijlocul nevoilor şi unde sîntem.

Şi după treapta aceasta de acum, o alta. O atare experienţă a binecuvîntării in prezent a celor lipsiţi este posibilă numai dacă primim o lumină nouă cu privire la harul lui Dumnezeu, prin care vedem posibile toate binecuvîntările pentru toţi. In acest context trebuie să auzim cuvintele: “Fiţi plini de Duh” (Efeseni 5.18).

Locul şi lucrarea Duhului Sfânt în viata fiecărui credincios în parte cit şi a Bisericii ca un tot, este de cea mai mare importanţă. Dacă faptul că nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu decât prin Isus (Ioan 1.18; 2 Corinteni 4.6) este un adevăr fundamental, în aceiaşi măsură se adevereşte şi faptul că nimeni nu-I poate vedea faţa şi nu  poate recunoaşte pe Isus Hristos ca Domn, decât prin descoperirea Duhului Sfânt (1 Corinteni 1.2-3). Mai mult, porunca apostolică: “Fiţi plini de Duh” rămîne valabilă şi azi obligînd pe fiecare credincios şi, dacă acesta nu ţine seama de ea este în primejdie de a nu mai avea parte de roade, de bucuria pe care o dă o astfel de plinătate.

Ocupîndu-mă de subiectul acesta al umplerii cu Duhul Sfânt, am evitat să mă ocup de darurile Duhului ca vorbirea în limbi, vindecarea şi celelalte (1 Corinteni 12.8-10). Lucrul acesta poate să pară cuidat avînd în vedere interesul din ce în ce mai răspîndit printre credincioşi faţă de subiectul acesta şi faptul că în toată lumea, în multe confesiuni tot mai mulţi credincioşi mărturisesc că au trăit prezenţa Duhului Sfânt insistând asupra acestor trăiri şi daruri. Orice lucrare nouă avînd ca subiect Duhul Sfânt, e obligată să ia act de faptul acesta şi să-I dezvolte pe larg. A omite latura aceasta, poate face ca o asemenea lucrare să pară lipsită de interes pentru mişcările actuale din Biserici, sau poate chiar să facă pe unii să se simtă înşelaţi şi să-şi piardă liniştea, căci aşa de mulţi sunt cei ce vor să afle ceva despre subiectul acesta. Cu toate acestea eu am omis cu bună ştiinţă să scriu despre daruri şi aceasta din două motive.

Primul este că experimentarea darurilor supranaturale ale Duhului tinde să împartă pe credincioşi în două tabere (indrăznim a o spune), în cei ce “au Duhul” şi cei ce”nu-L au”. Satana ne poate ispiti fie să ne privim unii pe alţii dispreţuitor, fie să nu ne înţelegem. Cu toate acesta, în vremea noastră mesajul harului lui Dumnezeu se adresează ambelor tabere şi poate că cel ce a experimentat în viaţă o parte din darurile Duhului Sfânt să mai aibă încă de învăţat cum să urmărească umplerea în continuare, atunci când păcatul şi căderea i-au adus în viaţă seceta. In asemenea vremuri amintirea experienţelor mari din trecut nu-l vor ajuta cu nimic ci mai degrabă pot să-I deprime. El trebuie să vadă harul lui Dumnezeu mereu adaptat in chip desăvîrşit nevoiei lui şi, să poată veni iarăşi ca un păcătos la izvorul harului.

Pe de altă parte, cel ce nu poate pretinde să fi avut parte de asemenea experienţe, nu trebuie să se simtă văduvit din pricina aceasta. Harul lui Dumnezeu este ca un ocean de apă care caută mereu adîncuri pe care să le poată umple. Înţelesul adevărat al harului este iubirea lui Dumnezeu fără să o merităm. Ca harul să rămână har, accentul trebuie să se pună totdeauna pe faptul că nu-l merităm. Aşa stind lucrurile, singura condiţie care ne deschide calea şi ne face candidaţi ai harului nu este darul cutare sau cutare, ci nevoia de har mărturisită deplin şi deschis. După cum spuneam, harul face ca plinătatea Duhului Sfânt să fie la îndemîna ambelor tabere, la picioarele Crucii.

Al doilea motiv reiese foarte clar din prima scrisoare a lui Pavel către Corinteni şi anume că, vorbirea în limbi ca şi celelalte daruri cu toate că sînt recunoscute şi li s-a dat locul cuvenit, sunt ocazionale şi nu sunt temelia unei vieţi pline de Duh Sfânt. Intenţia mea este să las deoparte pentru o vreme ceea ce este ocazional şi să împărtăşesc numai ceea ce desprind că este lăuntric şi esenţiaI. Aici scriu doar ca un ucenic şi ca un părtaş al descoperirilor harului lui Dumnezeu şi plinătăţii Duhului Sfânt.

CAPITOLUL 2

DUHUL SFÂNT – PERSOANĂ

Capitolul acesta va fi scurt, dar va studia în aprofunzime problemele pe care trebuie să le cunoască fiecare credincios. Dar pentru a porni la drum, trebuie înainte de toate să stabilim principiile de bază.

Duhul Sfânt nu trebuie privit doar ca o influenţă. El este o Persoană, Dumnezeu Duhul Sfânt, la fel ca Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. În Noul Testament nu se aminteşte despre El cu pronume nehotărit, ci cu pronumele personal El. Intrun loc în care se vorbeşte despre “Duhul Însuşi” (Romani 8.16), traducerea engleză revizuită foloseşte pronumele personal “himself” spre deosebire de Authorised version care foloseşte pronumele nehotărit “itself”. Această schimbare este făcută în interesul unei precizii mai mari a traducerii, pentru a arăta clar că “Spiritul Însuşi” mărturiseşte duhului nostru că sîntem copii ai lui Dumnezeu.

În altă parte, cel ce scrie calcă principlile normale ale gramaticii ca să fie sigur că Duhul la care se referă este o Persoană. Pasajul se află la Ioan 16.13 unde sunt cuvintele: “Când va veni El, Duhul Adevărului … “. “Duhul” vine din limba greacă de la cuvântul “pneuma”, care în limba greacă este de genul neutru; cu toate acestea şi contrar la ce ne-am putea aştepta din punct de vedere gramatical, Duhul Adevărului este amintit cu pronumele personal El.

Astfel, de la bun început trebuie să ne plecăm închinându-ne în faţa acestui membru împărătesc al Dumnezeirii. Lui îi sunt încredinţate realizarea tuturor planurilor cerului cu privire la pământ. Tatăl a dat Fiului toată stăpînirea (Matei 28.18) dar de fapt mijlocul real al acestei autorităţi pe pământ este lucrarea Duhului Sfânt. El este partea executivă a Dumnezeirii şi în slujba aceasta Îl descoperim mişcând şi lucrând în cartea Faptele Apostolilor, care ar fi putut fi numită mai precis “Faptele Duhului Sfânt”.

Am amintit despre planurile cerului cu privire la pământ. Primul plan măreţ este căoricine s-a pocăit de păcatele sale şi şi-a pus încrederea în Domnul Isus Hristos trebuie să aibă parte de o a doua naştere şi să fie o făptură nouă. Aceasta este sfera de lucru cu totul deosebită a Duhului Sfânt, căci El este agentul naşterii noastre din nou (Ioan 3.18). El săvârşeşte lucrarea aceasta venind să ia loc în inima celui care se încrede personal în Isus, şi rămâne acolo pentru totdeauna (Ioan 14.16).

               “Îndată ce am încredinţat totul
               Sângelui ispăşitor
               Duhul Sfânt m-a pătruns
               Şi am fost născut din Dumnezeu”

Lucrul acesta deosebeşte pe copilul lui Dumnezeu de oricare altul – el nu a primit duhul lumii, ci Duhul care este din Dumnezeu (1 Corinteni 2.12).

Se poate afirma deci cu toată certitudinea că fiecare om născut din nou prin credinţa în Isus Hristos a primit Duhul Sfânt. Întradevăr, despre prezenţa Duhului Sfânt în inimile noastre ni se spune în Efeseni că este pecetea că noi sîntem ai lui Hristos. “… aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit”(Efeseni 1.13). În Romani 8.9 ni se spune că fără această pecete ”nu suntem ai Lui”.

Pasajul din Efeseni citat mai sus ne spune că Duhul Sfânt nu este numai pecetea, ci este deopotrivă “o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu spre lauda slavei Lui” (Efeseni 1.14). O arvună nu înseamnă altceva decât plată şi aşa o redă traducerea lărgită a Noului Testament. Deci Duhul Sfânt în inima noastră este pecetea a ceea ce aparţine lui Hristos şi o plată înainte – un avans a ceea ce va fi al nostru într-o zi în slavă. Dacă arvuna înseamnă bucurie ce nu se poate exprima în cuvinte şi plinătate de slavă, care va fi situaţia la urmă?

Este foarte clar deci că despre experienţele ulterioare a plinătăţii şi a puterii pe care le primim prin Duhul Sfânt nu se poate spune că sunt primiri de Duh Sfânt, căci cum am mai putea primi Duhul pe care l-am primit deja? Prin urmare, părţile din Noul Testament care amintesc despre primirea Duhului Sfânt (ca Galateni 3.2), se pot referi doar la acea primire a Duhului la început, la naşterea noastră din nou.

Atunci ce vrea să însemne “a fi plin de Duhul Sfânt”? Simplu, să fii umplut cu Cel care este deja în inimile noastre. Îngăduiţi-mi a vă ilustra deosebirea între Duhul Sfânt care sălăşluieşte de la început într-un credincios şi acelaşi Duh Sfânt care-l umple. Luaţi un burete în mână şi-l strângeţi. Aşa strâns, afundaţi-l în apă şi ţineţi-l acolo. Acum buretele este în apă şi în el este apă, dar ţinându-I strâns, în burete este doar puţină apă. Tineţi în continuare buretele în apă şi desfaceţi mâna; de acum apa umple porii pe care i-aţi eliberat astfe. Acum buretele este plin cu apă. Tot aşa stau lucrurile cu noi cînd venim la Isus Hristos şi-L recunoaştem ca Mântuitor; odată născuţi din nou, noi suntem mutaţi în sfera de lucru a Duhului Sfânt şi El vine şi ia loc în noi. Aceasta voia să spună Pavel când scria: “Voi însă nu mai sunteţi pământeşti ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi” (Romani 8.9). Da, noi suntem în Duhul şi Duhul locuieşte în noi. Dar se poate ca Duhul să nu ne stăpânească pe deplin; se poate să mai fie nevoie de a fi umpluţi cu Duhul în care am fost aşezaţi. Prin urmare, trebuie să deschidem fiecare parte a fiinţei noastre, să-L lăsăm să ne convingă şi să o supună domniei Lui. Şi pe măsură ce facem lucrul acesta suntem umpluţi cu Duh Sfânt. De acum, pe lîngă faptul că suntem în Duhul, El locuieşte în toată plinătatea.

Oricum, aceste idei pregătesc un alt aspect al subiectului nostru la care vom ajunge şi-l vom dezvolta mai pe larg, mai târziu. Haideţi să ne oprim aici minunîndu-ne de faptul glorios că dacă am venit la Domnul Isus cu pocăinţă şi credinţă, însuşi Duhul Sfânt împărătesc – a treia Persoană din Dumnezeire este în noi, făcând din trupurile noastre temple ale Sale.

CAPITOLUL 3

DUHUL SFÂNT – MIJLOCITORUL DOMNULUI ISUS

Acum putem reveni la discuţia cu privire la slujba sau lucrarea Duhului Sfânt aici pe pămînt.

Domnul Isus Îl aminteşte de mai multe ori ca Mângâietor (Ioan 14:16  “Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt mângâietor (Greceşte: Paraclet, apărător, ajutor), care să rămână cu voi în veac”;  vezi si Ioan 14.26; 15.26) şi le spune ucenicilor că este de folos ca El – Domnul Isus – să plece, căci altfel nu va veni Mingîietorul (Ioan 16.7). Expresia aceasta “Mîngîietorul” ne va ajuta să-I înţelegem slujba Sa faţă de noi. In limba greacă cuvîntul folosit pentru “Mîngiietor” (paraclet) este acelaşi cu cel pe care-l găsim în 1 Ioan 2.1 unde s-a tradus “Mijlocitor”, astfel: “Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor (sau Avocat. Greceşte: Paraclet, adică apărător, ajutor), pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre“. De aceea cînd se vorbeşte despre Duhul Sfânt putem schimba cuvîntul de “Mîngiietor” cu cel de “Mijlocitor” fără să schimbăm cu ceva sensul. Aceasta înseamnă că în aceaste pagini se amintesc doi Mijlocitori; unul este Domnul Isus Hristos, iar celălalt este Duhul Sfânt.

După cîte ştim, mijlocitorul este cel ce ne apără interesele în faţa legii şi care răspunde în locul nostru. Acum avem o imagine a lucrării Domnului Isus în locul nostru. El este Mijlocitorul nostru în ceruri şi în slujba aceasta El îşi găseşte plăcerea să mijlocească în faţa Tribunalului suprem interesele păcătoşilor care se pocăiesc. El nu încearcă să dovedească nevinovăţia noastră. El ştie că orice acuză a Legii Sfinte a lui Dumnezeu împotriva noastră este adevărată şi, El pledează în locul nostru dovedind valoarea de ispăşire a sîngelui Său. Cand păcătuim, Mijlocitorul se înfăţişează El însuşi înaintea Tatălui ca jertfă de răscumpărare pentru păcatele noastre, aşa cum spune o cântare:

“El îşi intinde mîinile
Arătându-şi rănile”
 

     Când păcătosul şi-a pierdut legătura cu Tatăl şi nu mai are pace şi cind el îşi mărturiseşte păcatul şi cere iertare prin sîngele Domnului Isus Hristos, Mijlocitorul ceresc intervine. Şi el îşi recapătă pacea, pace pe care a simţit-o când a venit prima dată la El. Ce minunat e să ai la Curte un asemenea prieten! Aceasta este mijlocirea cerească a Mijlocitorului Isus pentru cei ai Săi.

Cu toate acestea, pasajul din Ioan aminteşte de asemenea pe Duhul Sfânt ca Mijlocitor.Mijlocitorul acesta nu locuieşte în ceruri, ci în inimile credincioşilor la care El vine să locuiască odată cu naşterea din nou. Se pune intrebarea, pe cine mijloceşte Duhul Sfânt? El nu este mijlocitorul credinciosului ci mai degrabă a Mântuitorului, ale cărui interese are datoria să le păzească.

Deci, sînt doi mijlocitori, Mijlocitorul credinciosului la Tatăl care este Isus Hristos şi, Mijlocitorul lui Hristos pentru credincios care este Duhul Sfânt. Unul rezolva problemele credinciosului în ceruri, iar celălalt caută să rezolve problemele Domnului în viaţa credinciosului.

Aceasta clarifică întru totul marea slujbă a Duhului. Slujba Sa este de a păzi scopurile şi drepturile de stăpînire ale Domnului Isus în lume, în Biserică şi în viaţa fiecărui credincios. Precis, lucrul acesta vroia să-l spună Domnul Isus cind amintea despre Duhul Sfânt astfel:“El Mă va proslăvi” (Ioan 16.14). Lucrarea Duhului este aceea de a-L prezenta pe Hristos, să vorbească despre Hristos, să-L înalţe şi să se preocupe de oameni cu privire la Hristos, să-i convingă de păcat pentru că nu au crezut în Hristos şi, să-i facă să se pocăiască de faptul că nu au dat Domnului Isus Hristos locul ce i se cuvine. Hristos, Hristos, Hristos este subiectul tuturor vorbirilor Sale şi ţinta întregii Sale activităţi.

Însă Domnul Isus nu a spus cu privire la Duhul numai că “El Mă va proslăvi” ci de asemenea a spus că “El va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16.14). Cu siguranţă că aceasta înseamnă că odată aduşi de Duhul în faţa Domnului Isus în pocăinţă, tot Duhul ne va descoperi bogăţiile harului Domnului Isus Hristos necesare stării noastre prezente, pentru a fi fără păcat.

“Duh al Domnului fi-mi învăţăcel
Descoperindu-mi lucrurile lui Hristos,
Cu privire la mine”
 

     Şi “lucrurile” acestea sînt cele cu privire la harul Său pentru cel vinovat, dragostea Lui pentru cel ce nu merită dragoste şi desăvîrşirea ispăşirii Sale, valoarea sîngelui Său şi neprihănirea Sa pentru oameni aşa răi cum recunoaştem că sîntem. Aceasta este plinătatea lui Isus descoperită de Duhul pentru orice nevoie posibilă. Ele sînt “lucrurile” necesare pentru pacea şi iertarea păcătosului, căci Domnul Isus a venit în lume ca să izbăvească tocmai pe asemenea oameni.

E foarte clar că în acest sens se face lucrarea Mijlocitorului Său de a arăta celui pocăit plinătatea puterii Sale. Într-adevăr, în nici o altă parte Duhul nu-L slăveşte aşa de mult pe Hristos ca atunci cînd descoperă bogăţiile harului Său pentru cei căzuţi care îşi recunosc starea.

Refacerea stării decăzute este sfera în care se evidenţiază Domnul Isus şi de unde îşi trage şi numele – Mântuitorul. Păcatul nu-l şochează şi nici nu-L înfrânge, căci acesta este domeniul în care harul îşi găseşte prilejul să lucreze şi unde Domnul Isus Hristos are un răspuns potrivit. Dacă Duhul Sfânt nu ar descoperi acest adevăr, păcătosul nu ar crede niciodată. Cât de glorios ajunge Mântuitorul în ochii păcătosului cînd acesta este sub înrîurirea Duhului!

Deci în lucrurile acestea Duhul Sfânt este marele Mijlocitor al Domnului Isus, care descoperă nevoia noastră şi bogăţiile nemărginite ale harului Domnului Isus Hristos care ne satisface nevoia. Bine a scris un credincios într-o cântare despre Duhul Sfânt care spune aşa:

“Hristos este Mijlocitorul în înălţimi
Tu eşti Mijlocitornl nostru lăuntric;
O, descoperă adevărul şi dă răspuns
La toate argumentele păcătosului”
 

     “Mijlocitorul nostru lăuntric” înseamnă că Duhul Sfânt este Mijlocitorul Domnului Isus în interiorul nostru, descoperind adevărul şi dând răspuns la toate argumentele păcătosului, arătînd în permanenţă spre Hristos şi spre sîngele Său.

O ilustrare a stării şi lucrării Duhului Sfânt în planul lui Dumnezeu cu privire la oameni se află în întîmplarea cu Avraam care a trimis pe slujitorul său Eleazer într-o ţară îndepărtată ca să caute o mireasă pentru fiul său lsaac. Dacă slujitorul ar fi vorbit despre el şi ar fi atras privirile asupra lui nu şi-ar fi atins ţinta. Odată găsită fata potrivită, lucrarea lui abia a început. El a trebuit să-i vorbească despre fiul stăpînului său în aşa fel, încît s-o atragă spre el şi s-o facă să vrea să-I urmeze pînă la Isaac, despărţindu-se de propria familie. Dimineaţa, la amiază şi noaptea, nu se discuta decît un singur subiect: ,,fiul stăpînului meu”. Înfăţişarea şi frumuseţea lui au fost fără îndoială descrise pe larg, dar în mod deosebit s-a vorbit despre bogăţia Lui căci “lui i-a dat stăpînul meu tot ce are”. Cerceii şi brăţările cu care a impodobit-o Eleazer pe Rebeca, nu erau decît probe ale bogăţiei care va fi a ei dacă va consimţi să fie soţia lui Isaac. Indiscutabil deci că el era un tânăr ce merita ales cu prioritate. Şi iată că după ce a văzut Laban fratele Rebecăi cerceii şi brăţările pe mâinile sorei lui i-a zis: “Vino binecuvîntatul Domnului, de ce stai afară?”. De fapt el voia să spună: “Vino şi spune-mi mai multe despre fiul stăpînului tău”. Şi aşa i s-a dat posibilitate lui Eleazer să-şi ducă lucrarea la bun sfârşit. Inima fetei a fost cucerită de îndată şi robul a primit răspunsul pe care îl aştepta: “Da, vreau” adică, sînt de acord să merg cu omul acesta ca să-i fiu soţie fiului stăpânului său. Bucuria slujitorului a fost deplină cînd în cele din urmă el a văzut-o pe Rebeca în braţele lui Isaac!

Lucrarea binecuvântatului Duh Sfânt este aceea de a face cu noi ceea ce a făcut cu Rebeca slujitorul lui Avraam. Ne spune despre Hristos cu mult înainte, despre harul şi slava Sa, ne imploră şi ne câştigă inimile determinâdu-ne să ne hotărâm a-L urma la Calvar şi, acolo la picioarele Domnului Isus să luăm locul păcătosului, locul pe care de fapt îl merităm. Şi Duhul nu se va mărgini doar la înlesnirea primei noastre întîlniri cu Isus, ci mereu, ori de câte ori păcatul ne-a răcit, ne-a secat şi ne-a făcut neroditori ne va aduce aminte de El şi de jertfa Sa. Ce bine că Domnul Isus nu s-a lăsat fără Mijlocitor pe pămînt, care să-L prezinte inimilor noastre şi care să ne atragă mereu înapoi la Crucea Sa, la locul de eliberare şi de câştigare a biruinţei.

Deci Duhul Sfânt nu are decât un singur scop, să-L proslăvească pe Isus Hristos. O pătrundere şi o trăire a acestui fapt fundamental ne va feri de tot felul de greşeli şi uneori de abateri pe căi periculoase. Dacă o experienţă deosebită a Duhului Sfânt ne face să slăvim Duhul şi să ne fixăm pe experienţa respectivă, atunci vom descoperi că în loc de a lucra împreună cu Duhul Sfânt, noi ne împotrivim lucrării Lui de a îndrepta privirea noastră numai asupra Domnului Isus.

CAPITOLUL 4

DUHUL SFÂNT – OSÂNDITORUL

Pentru a prezenta lucrurile mai simplu, putem împărţi lucrarea Duhului Sfânt ca Mijlocitor al Domnului Isus în două – ca osânditor al păcatului din noi, şi ca mângâietor al celor ce se pocăiesc.

Înainte de toate El vine să mustre, să ne condamne cu privire la păcat şi să ne aducă deci la pocainţă. lsus zicea: “Şi cînd va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul … fiindcă ei nu cred în Mine” (Ioan 16.8-9). In capitolele bine cunoscute din Evanghelia după Ioan unde se vorbeşte despre Duhul Sfânt (capitolele 14, 15 şi 16), Domnul Isus Îl numeşte de trei ori “Duhul Adevarului”. Adevărul în cazul de faţă nu înseamnă un mănunchi de doctrine, ci descoperirea faptelor reale aşa cum sînt ele. Aceasta înseamnă că lucrarea Duhului Sfânt este să ne descopere adevărul cu privire la noi ca păcătoşi. Pe tăcute dar necruţător, El îndreaptă tot timpul lumina albă a adevărului asupra gândurilor şi reacţiilor inimilor noastre, asupra cuvintelor buze noastre şi a lucrărilor mîinilor noastre. Tot ce este îndreptat spre “eu” şi ce este păcat se descoperă ca atare şi nu contează cum căutăm să-l ascundem sau să-i găsim explicaţii raţionale. Lucrarea Lui este să dărîme domeniul iluziilor pe care le avem despre noi înşine şi în care am trăit şi, să ne aducă la o cunoaştere adevărată a noastră. Preocuparea Lui cea mai mare este ca noi să cunoaştem adevărul, căci El este Duhul Adevărului. Răspunsul pe care îl aşteaptă de la noi este unul singur, simplu, un răspuns al cinstei care spune “Da, Doamne” (Matei 15.27) la tot ce ne descoperă cu privire la noi, fără să ne scuzăm şi fără să ascundem ceva.

Lucrul acesta vrea să-l spună psalmistul în Psalmul 51: „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii” (versetul6). Aceeaşi propoziţie se repetă ceva mai jos în acelaşi Psalm, dar de data aceasta ea sună aşa: “Ţie nu-Ţi plac arderile de tot” (versetul 16). Puneţi alături cele două propoziţii şi veţi descoperi mesajul psalmistului: “Ţie nu-Ţi plac arderile de tot, ci adevărul în adîncul inimii”. Atât de des, lucrarea şi chiar slujba creştină poate fi o haină care să ascundă adevărul, atît cu privire Ia noi cît şi cu privire la ceilalţi. Duhul Sfânt este împotriva acestui fel de autoînşelări şi ruşine; în asemenea cazuri El pretinde adevăr şi nu jertfe!

De asemeni, acelaşi adevăr îl găsim în Ioan 3.21 în expresia: “Cine lucrează după adevăr”. In capitolul respectiv citim că: “Oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu i se vădească faptele; dar cine lucrează în adevăr vine la lumină ca să i se arate faptele, fiindcă sînt făcute în Dumnezeu”. Noi am fi cugetat că opusul la “a face răul” ar fi “a face binele”, dar aceasta nu e valabilă la Dumnezeu. La Dumnezeu opusul la a face răul este “lucrarea după adevăr”. Aceasta înseamnă să fim sinceri cu privire la răul din noi. Chiar înainte de a încerca vreodată să facem binele acolo unde am făcut răul, el vrea mai întîi o destăinuire completă în faţa Lui a răului săvîrşit şi vrea să audă din gura noastră “Da, Doamne” la ceea ce ne descoperă El.

El vrea mai degrabă să ne întoarcem la filele trecute decît să dăm o nouă pagină, căci atunci cînd întoarcem o filă nouă ascundem obligatoriu pagina de dinainte şi, cînd păcatul este ascuns sângele Domnului Isus nu ne poate curăţi şi nici nu ne poate aduce pacea. Promisiunea iertării şi a curăţiei este condiţionată doar de mărturisirea păcatelor noastre (1 Ioan 1.9). Dacă ne-am mărturisit păcatul, nu trebuie să cerem iertare. În momentul în care îl mărturisim, l-am adus la lumină. Dar dacă în mărturia noastră există o reţinere, toate cererile din lume nu vor aduce pace inimilor noastre. Acest lucru se întîmplă astfel nu numai între om şi Dumnezeu, ci e la fel de inutil şi cînd este vorba de relaţia între om şi om. Câţi dintre noi încercînd să repare ruptura dintre el şi un altul, nu au constatat surprinşi că au zis ceva cam în felul următor: “Dacă ţi- am greşit, te rog să mă ierţi” şi cu toate acestea ne-am întrebat de ce nu s-a reparat ruptura. Nu se pune problema“dacă”; haidem să mărturisim cinstit că noi i-am greşit şi poate că ne va surprinde promptitudinea cu care harul lui Dumnezeu ne va atinge şi foarte adesea în acest caz dobîndim iertarea celuilalt.

Deci aceasta este lucrarea adevărului şi, de la noi se cere tot un răspuns al adevărului. Şi această lumină a adevărului continuă mereu, tot aşa de tăcută şi de necruţătoare ca strălucirea soarelui. Desigur, nu se poate concepe că Duhul Sfânt convinge pe păcătos de păcatul său numai în vremuri deosebite de treziri spirituale, iar în rest se mulţumeşte să ne lase în pace. In ce Îl priveşte pe Duhul Sfânt, nu există “ne la timp” (2 Timotei 4:2). Dacă noi nu sîntem conştienţi de convingerea cu privire la păcat nu este din pricină că El nu ne-a convins, ci mai degrabă pentru că noi nu am vrut să auzim sau să vedem. E uşor să evităm convingerea despre păcat, căci vocea Duhului e blîndă. Numai cei ce vor cu tot dinadinsul să fie convinşi de păcat vor auzi vocea Lui. Ei vor fi zeloşi, căci numai ei flămânzesc după Domnul Isus şi ştim că aceasta este singura cale prin care vor fi eliberaţi de lucrurile care au făcut zid de despărţire între ei şi Dumnezeu, pe care ei au început să-L iubească.

Uneori sîntem într-o stare de nepăsare în care se pare că nici o convingere asupra păcatului nu ne atinge şi credem că totul este bine în viaţa noastră. Se poate ca in asemenea momente să ne întîlnim cu alţi credincioşi care-L slăvesc pe Dumnezeu cu o mărturie proaspătă despre felul cum Duhul i-a convins cu privire la un punct deosebit şi sângele lui Isus i-a curăţit chiar în locul acela. Noi privim miraţi, simţind că nu am trăit experienta aceasta. Oare noi am depăşit etapa de a fi cercetaţi cu privire la lucrurile acestea sau noi nu le vedem aşa cum trebuie? Atât de adesea se adevereşte posibilitatea a doua! Şi motivul că noi nu observăm lucrurile mai mărunte este că în viata noastră sînt lucruri mai mari şi mai grave pe care nu vrem să le aducem înaintea lui Dumnezeu ca să le rezolve! Pentru a ilustra aceasta să ne imaginăm un zid înalt care în lumina soarelui aruncă o umbră deasă. În umbra aceasta multe ierburi care cresc le deosebim cu greu, dar cînd zidul este dat la o parte lumina scoate la iveală şi plantele cele mai mici, fiecare cu propria-i umbră şi abia atunci pot fi percepute şi smulse.

“A umbla în lumină cu Dumnezeu” (1 Ioan 1.7) nu înseamnă altceva decât a spune “da” la tot ce descoperă lumina. Aceasta poate să însemne îndepărtarea unei bariere foarte clare dintre noi şi Dumnezeu. Acest lucru poate duce la o convingere fermă despre păcat şi de acum Domnul poate să ne arate lucrurile mărunte de fiecare zi care înmuguresc aşa de uşor din natura noastră decăzută şi pe care mai înainte nu le puteam observa. Şi dacă ne grăbim a zice “Da, Doamne”, convingerea e urmată întotdeauna de curăţire.

Notaţi că în lucrarea aceasta de convingere Duhul Sfânt face tot timpul slujba unui Mijlocitor al Domnului Isus, ceea ce înseamnă că El vorbeşte mereu de păcatul nostru care intervine în legătura noastră cu Hristos. El nu ne convinge de păcat doar ca ceva ce nu se cuvine sau ca o greşeală etică, ca ceva ce se opune celor zece porunci, ci ca ceva ce a făcut ca Domnul Isus să pătimească pe cruce. Duhul nu se mulţumeşte pînă ce nu ne ajută să-L  privim pe El, pe Cel pe care L-am străpuns şi pe care L-am făcut să plângă. În adevăr, natura păcatului de care ne convingem este descrisă ca păcat, “pentru că n-au crezut în Mine”. Aceasta sugerează că necredinţa este păcatul cel mare care le cuprinde pe toate celelalte, şi anume faptul că refuzăm să ne punem la dispoziţia răscumpărării  lui Hristos. Aceasta este în cele din urmă pricinuită deîncăpăţânarea noastră, de înţepenirea grumazului nostru şi a împietririi inimii. Şi cum se întâmplă de fapt acest lucru? După ce Duhul a început să lucreze în viaţa noastră cu privire la un fapt, nu trece mult şi rezultatul este că apare atitudinea noastră lipsită de zdrobire, încăpăţânarea şi autoapărarea pe care o manifestăm cînd Dumnezeu lucrează în viaţa noastră.

Ce ilustraţie potrivită de felul cum lucrează Duhul Sfânt la convingerea noastră găsim în istoria cu robii lui Naaman! Aceştia căutau să-l înduplece pe stăpînul lor care nu vroia să asculte de cuvintele profetului ca să meargă şi să se scalde de şapte ori în Iordan. El era gata să facă orice altceva în afară de aceasta, căci aceasta însemna să se dezbrace şi astfel să se vadă cât de mult s-a lăţit lepra pe trupul său! Dar robii săi au venit şi l-au rugat cu atîta bunăvoinţă (căci îl iubeau mult): “Părinte, dacă proorocul ţi-ar fi cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut? Cu atît mai mult trebuie să faci ceea ce ţi-a spus: <<Scaldă-te şi vei fi curat>>” (2 Împăraţi 5.13). Cât de fericit a fost apoi Naaman că a ascultat îndemnurile lor binevoitoare, căci carnea lui s-a făcut din nou ca a unui copil. La fel şi Duhul Sfânt ne convinge blînd, cu privire la un lucru pe care noi nu vrem să-l acceptăm din pricina mândriei noastre, spunându-ne “Mergi la piciorul Crucii lui Isus şi curăţeşte-te”. Noi ne temem de dezbrăcarea pe care o cere pocăinţa, căci în felul acesta se vor descoperi păcatele noastre şi va ieşi la iveală cine suntem noi cu adevărat. Dar cât de bucuroşi suntem când primim, căci de acum noi ieşim curăţiţi şi, prin sângele lui Isus Hristos ajungem neprihăniţi.

Este limpede deci că în lupta Duhului cu noi, El lucrează tot timpul în viaţa noastră ca Mijlocitorul Domnului Isus şi, singura Lui dorinţă este să ne aplecăm capetele înaintea Lui şi să-L recunoaştem ca Domn, pe calea pe care am pornit.

CAPITOLUL 5

DUHUL SFÂNT – MÂNGÂIETORUL

După ce am descoperit că Duhul Sfânt este Cel ce convinge pe păcătos de păcatul său, trebuie acum să-L descoperim într-o lumină nouă ca Mângâietor a celor ce se pocăiesc. Din clipa în care Duhul a reuşit să ne zdrobească în pocăinţă, lucrarea Lui ia o altă întorsătură cu totul diferită; acum ea este îndreptată în întregime să mângâie pe cel ce are mustrări de conştiinjă şi să-l încurajeze spunându-i că în Hristos avem totul din belşug. Mesajul din vechime suna astfel: “Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Domnul” (Isaia 40.1). Acelaşi lucru este şi astăzi valabil pentru cel cea primit din mâna Domnului o măsură dublă în schimbul păcatelor lui.

Dacă traducătorii Bibliei au ales cuvîntul “Mângâietor” este din pricină că expresia greacă are în aceeaşi măsură acest înţeles ca şi cel de “Mijlocitor” şi, cei ce cunosc lucrarea Duhului Sfânt în inimile lor, ştiu cît de demn este Duhul Sfânt de numele acesta. El, care în ce priveşte păcatul este necruţător şi neîmpăcat, este aşa de minunat şi blând când mângâie pe cel ce-şi plânge păcatul şi se tânguie de sărăcia lui. “Ferice de cei ce plâng – spune Isus – căci ei vor fi mângâiaţi” (Matei 5.4). Şi Cel ce dă mângâierea aceasta este Duhul Sfânt. El face acest lucru îndreptîndu-ne privirea spre ce a făcut Isus Hristos pentru noi (Ioan 16.14.) Aceasta înseamnă că El mărturiseşte pe Hristos inimii care se pocăieşte şi îi spune că sângele Lui preţios este deajuns ca sufletul să primească pace şi iertare de la Dumnezeu. El ne îndeamnă să ne încredem iarăşi în Domnul Isus şi să ne bucurăm. El ne descoperă că păcatele pe care le-am mărturisit au fost deja duse de Domnul Isus la Cruce chiar înainte ca ele să fie săvîrşite şi că mijlocul de ieşire din starea de sărăcie în care ne aflăm a fost procurat mai înainte de a ajunge în această stare.

El Îl mărturiseşte pe Domnul Isus înviat din morţi şi ne descoperă că lucrarea Lui de ispăşire a fost primită de Tatăl care şi-a pus sigiliul Său pe ea, prin faptul că L-a înviat din morţi şi, că dacă Dumnezeu a acceptat lucrarea Fiului în locul nostru, şi noi putem să credem în ea şi s-o acceptăm pentru noi. El mărturiseşte sfântului care se luptă din rasputeri sperând într-o redresare a firii, că omul firesc care săvîrşeşte păcatele aoestea (omul cel vechi, firea veche din Romani 6) a fost judecat şi răstignit odată cu Hristos (adică faptul că înaintea lui Dumnezeu, firea vechea fost răstignită şi s-a sfârşit cu ea, nefiind doar cârpită ca să se facă mai bună!). Pe el poate să nu-l mai dezamăgească omul înlăturat la Cruce şi, de aceea el se poate întoarce cu totul spre Domnul Isus care pentru el este tot ceea ce-i lipseşte. Şi cînd Duhul îi face o astfel de mărtuisire el poate crede cuvintele Lui binevoitoare şi, în Duhul el devine liber bucurându-se şi tresăltînd de bucurie, deplin umplut de slava unei mărturii aşa de minunate.

“Eu nu ştiu cum Duhul cel Sfânt
Îmi dă convingere.
Descoperind pe Isus în Cuvântul Său
Îmi dă credinţă-n El”

     Se poate că uneori nici nu băgăm de seamă cum o face; câteodată printr-un cuvînt din Scriptură, alteori prin mărturia altuia, printr-o strofă dintr-o cântare, sau pe căi mai directe ce nu se pot explica, dar putem şti cu toată siguranţa că o face, căci aceasta este lucrarea Lui în Biserică.

În situaţia în care am ajuns reci şi nu mai avem părtăşie cu Dumnezeu, cînd încercăm să ne întoarcem prin fapte, se pare că în aceste împrejurări noi preţuim cel mai mult lucrarea Duhului ca Mângâietor. Cât de firesc ni se pare gândul că dacă prin păcat ne-am îndepărtat de El, prin facerea de bine ne vom întoarce din nou. Şi aşa ne angajăm faţă de noi că vom încerca din răsputeri să ne fixăm ţeluri mai înalte, căutăm a face mai mult pentru Dumnezeu şi chiar să petrecem timp mai îndelungat în rugăciune. Desigur că toate acestea sunt bune, dar aşa de adesea nu reuşim a le îndeplini şi noi sfârşim prin a ne împovăra pe noi înşine cu alte mustrări şi în plus cu un simţământ de neputinţă. În osteneala noastră de a fi mai buni, ajungem într-o stare de tensiune şi ne condamnăm că nu putem reuşi. Ajungem la aceleaşi experienţe pe care le-a avut apostolul Pavel. “Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea” (pentru că n-am reuşit să o îndeplinesc). Şi dacă vom merge mai departe pe drumul acesta vom ajunge în acelaşi loc de desnădejde la carea ajuns apostolul Pavel când zicea: “O nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte … ?” (Romani 7.10 şi 24).

Câtă uşurare primim însă când Duhul Sfânt ne arată – aşa cum i-a arătat şi lui Pavel – să lăsăm deoparte lucrările noastre şi să ne îndreptăm spre lucrarea Altuia, lucrarea săvîrşită de Domnul Isus pe cruce în locul nostru! Prin ea vedem că pentru noi s-a făcut totul, că prăpastia dintre noi şi Dumnezeu a dispărut, că s-a făcut un pod peste ea şi astfel s-a făcut pace! Duhul ne îndeamnă să încetăm încercările de a dobândi pacea prin osteneala noastră, şi venind la Isus ca păcătoşi să ne odihnim în ceea ce a făcut El. Când procedăm aşa, povara luptei şi a mustrărilor de conştiinţă se îndepărtează din inimile noastre şi Mângâietorul şopteşte dulce pace inimilor noastre.

“Nimic, fie mare sau mic,
Nimic, păcătosule, nimic!
Pentru tine Isus a făcut totul
Cu mult timp înainte!
 
Când nu atârni de lucrarea Domnului
Cu o credinţă simplă,
Faptele sunt lucruri moarte
Şi a le face duce la moarte.
 
Aruncă jos truda ta moartă
Jos la picioarele lui Isus,
Rămâi în El, numai în El,
Desăvârşit şi biruitor!”

     Una dintre cele mai bune ilustraţii a mărturisirii Duhului despre lucrarea desăvîrşită a lui Hristos este  întoarcerea porumbelului în corabia lui Noe: “Şi iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curînd. Noe a cunoscut astfel că apele scăzuseră pe pământ”(Geneza 8,.11). Mărturia pe care porumbelul a adus-o a fost o frunză de măslin. Când Noe a văzut-o şi-a dat seama că pe pământ este un petec de pe care apele s-au retras, un loc care ieşise de sub judecată, iar pentru cei din corabie acesta era un mesaj de pace. Astăzi Duhul Sfânt face mărturia că există un Om care a fost judecat şi judecata asupra Lui s-a sfârşit. Odinioară a fost sub povara ei, dar a ieşit biruitor prin puterea învierii şi judecata care a purtat-o El este acum judecata noastră. Aşadar, dacă Garantul nostru a scăpat de judecată fiind biruitor, nici noi nu mai suntem judecaţi, noi care ne-am pus nădejdea în El Aceasta vrea  s-o spună Pavel prin cuvintele: “El care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi” (Romani 4.25).

Dacă vrem să vedem porumbelul cu ramura de măslin în cioc, să citim cartea Faptele Apostolilor. Vom descoperi mereu că Duhul Sfânt aduce mărturia despre Domnul Isus înviat:

“Dar Dumnezeu L-a înviat” (2.24)

“Dumnezeu a înviat pe acest Isus” (2.32)

“Dumnezeu L-a înviat din morţi” (3.15)

“Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi” (10.40)

Mărturii sunt mult mai multe, şi prin toate Duhul prezintă mereu binecuvântatul fapt că Isus a ispăşit pedeapsa şi nu mai este sub acuzaţia sub care era odinioară. Aceasta înseamnă că înaintea lui Dumnezeu şi în planul Său, noi sîntem la fel de scutiţi de condamnare şi mustrare (chiar de mustrarea propriei noastre conştiinţe) cu privire la păcat, ca şi Domnul Isus. El a purtat povara; talazurile L-au acoperit, dar acum este deasupra şi aceasta pentru “îndreptăţirea noastră”. Acum Duhul mărturiseşte duhului nostru că suntem eliberaţi după cum şi El este liber.

Aceasta este mângâierea temeinică pe care Duhul Sfânt o prezintă sufletului disperat care a învăţat să se pocăiască. Dacă primim în inimile noastre lucrul acesta vom dobîndi un simţămînt real al dragostei lui Dumnezeu, ca niciciodată. Acesta este primul val de putere a Duhului în sufletele noastre, prima reacţie a sălăşluirii Sale, turnarea dragostei Lui în inimile noastre (Romani 5.5) şi astfel stârneşte (în schimb) dragostea noastră pentru El.

Să nu uităm deci, că Duhul Sfânt convinge pe păcătos de păcatul său doar cu scopul ca să-l mângâie. El ne va ajuta să-i deosebim vocea de cea a Satanei. Satanei i se spune“pârâşul fraţilor” şi pârele lui pot fi uneori confundate cu convingerile Duhului Sfânt de către conştiinţele sensibile. Dar pârele lui nu urmăresc niciodată mângâierea. Ele sunt doar “cicăleli” care nu duc decât la disperare şi robie. Chiar dacă eşti de acord cu ele, îţi dai seamna instinctiv că nu se vor sfârşi niciciodată. Întotdeauna Satana duce sufletul înapoi la Sinai, la Lege, la normele ei pe care nu le-am respectat şi în felul acesta vrea să ne ducă la disperare. Cu toate că lucrarea de convingere a Duhului Sfânt este precisă şi tăioasă, ea va umple totuşi inimile noastre de pace dacă ne supunem mustrărilor ei şi recunoaştem cu “da”. Dacă Satana ne duce la Sinai, Duhul Sfânt ne duce întotdeauna la Golgota. Pentru păcătoşi El este Mesagerul dulce al legământului celui nou de pace.

Cu toate acestea, mângâierea Duhului Sfânt nu are în vedere numai răspunsul Domnului Isus pentru păcatele noastre ci şi bogăţiile nesfârşite ale harului pentru toate nevoile noastre: “El vă va arăta ce este al Meu”. Când ne conducem singuri viaţa, conducerea treburilor noastre ne apasă pe umeri şi singura noastră preocupare este de a avea puterea pe care o solicită această responsabilitate. Dar dacă stăpânirea este pe umerii Lui, atunci singurul care trebuie să aibă puterea este El, şi Duhul se bucură să ne dovedească faptul că El o are într-adevăr. El Îl descoperă inimilor noastre pe Domnul Isus nu numai ca pe Unul care poate să-l biruie pe cel rău, ci ca Cel ce a biruit deja pe Cruce. El ni-L descoperă stând în locurile cereşti, deasupra oricărei stăpîniri şi puteri (Efeseni 1.20,21), mai presus de orice putere împotrivitoare, cît şi aşezarea noastră împreună cu El în locurile preaînalte (Efeseni 2.6). Aceasta înseamnă că noi nu suntem numai de partea învingerii ci de partea Celui ce deja a învins; noi nu luptăm pentru biruinţă ci de pe terenul biruinţei.

Până nu ajungem să avem o astfel de descoperire a Domnului Isus în viaţa noastră suntem agitaţi, îngrijoraţi şi pe picior de lupta, iar problemele vieţii ne apasă, ne copleşesc. Dar când în clipa nevoii noastre cea mai acută Duhul ne descoperă pe Isus şi bogăţia de har ce este a Lui, devenim liberi şi ne dăm seama că suntem în El “cap şi nu coadă”(Deuteronom 28.13) şi, pe tărâmul duhului nostru înfrângerea dispare. Fiind biruitori în Duhul, suntem biruitori şi în celelalte domenii, căci credinţa înseamnă biruinţă asupra lumii (vezi 1 Ioan 5.4). Şi aşa înaintând cu o îndrăzneală şi o încredere nouă, ne dăm seamna că în împrejurarea respectivă Dumnezeu lucrează pentru noi.

Iată o întâmplare din viaţa lui Spurgeon: Se spune că odată era apăsat şi îngrijorat cu privire la problemele şi răspunderile sale. Deodată pe când mergea cu trăsura, şi-a ridicat picioarele în sus şi a râs cu hohote. El a povestit apoi că ceea ce i-a adus bucurie şi linişte în inimă în această situaţie, a fost rnângâierea Duhului care l-a făcut să se vadă pe el în situaţia unui peşte care înota în Oceanul Altantic şi care era îngrijorat că nu are suficientă apă ca să înoate! Aşa de imens i-a fost descoperit lui harul lui Dumnezeu care astîmpără orice nevoie. Acolo, în trăsura aceea, Mijlocitorul Domnului Isus plin de putere şi-a făcut lucrarea Sa de Mângâietor, de dragul unui slujbaş al lui Dumnezeu care era în necaz.

Aceasta ne aduce înainte problema puterii depline a Duhului Sfânt pentru slujbă, lucru după care râvnesc unii cu atâta ardoare. Dar aici nu voi arăta altceva decît experienţa mea proprie. Eu văd că Duhul Sfânt este înzestrat cu putere de sus, dar aceasta nu înseamnă ca eu să-mi aţintesc ochii asupra acestei puteri şi să mă rog fierbinte pentru ea, ci mai degrabă să privesc la Domnul Isus înviat din morţi care îmi descoperă puterea şi poziţia  care deja sunt ale Sale. Când descopăr lucrul acesta mă părăsesc poverile odată cu temerile şi cu lupta. Descopăr iarăşi că sunt puternic în credinţa mea, iar pentru slujba pe care trebuie să o îndeplinesc primesc putere de sus. Elisei a primit din Duhul lui Ilie de două ori mai mult, dar aceasta numai în momentul în care şi-a văzut stăpânul urcând la cer. Atunci mantaua – simbolul acelei puteri – flutura la picioarele sale. Numai când îngăduim Duhului să ne descopere din nou puterea Domnului Isus şi cînd primim plini de încredere descoperirea Lui, vom fi îmbrăcaţi cu putere de sus şi vom păşi plini de îndrăzneală înainte ca să-L vedem pe Dumnezeu la lucru alături de noi.

Uneori în lucrările misionare unde am luat şi eu parte, unii credincioşi mi-au spus: “Nu-i ciudat că într-o zi a venit o clipă în care toată lucrarea a luat o altă întorsătura”? Mie nu mi se părea ciudat, căci ştiam cele ce i se întâmplaseră unui evanghelist apăsat şi neliniştit într-o zi pe când era singur în cameră, sau mai degrabă ce i-a fost dat să vadă. El L-a văzut pe Domnul Isus încoronat cu cinste şi slavă şi toate erau la picioarele Lui, iar valurile  care credea că îi vor acoperi lui capul, le-a văzut deodată la picioarele sale. Noi ne rugăm aşa de des să primim putere, dar ceea ce vrea Duhul să ne facă, este doar să privim la Isus şi să-L vedem încoronat şi biruitor.

Se poate pune întrebarea, cum putem primi această nouă descoperire a lui Isus şi când avem nevoie de ea? Ea nu se primeşte trudindu-ne din răsputeri şi aş zice nici chiar rugându-ne pentru ea, ci mai degrabă recunoscînd înaintea Domnului că nu am avut niciodată parte de ea. Să nu ne irosim puterile în altă parte cel puţin pentru momentul de faţă, ci să urmărim numai experienţa aceasta. Spune-I Domnului că nu L-ai văzut pe Isus, spune-I că nu eşti cum trebuie, că nu eşti liber de păcat, că nu ai pace. Spune-I că te lupţi să dobândeşti prin propriile tale strădanii ceea ce în conştiinţa ta ştii că este un dar şi cu toate acestea tu te lupţi să-l dobândeşti. Spune-I că astăzi nu mai ai în faţă imaginea lui Isus, a sângelui Său, a biruinţei Sale pe care o aveai ieri. Nu te strădui să o capeţi, spune·I doar că nu o ai. Îngăduie apoi Duhului să-ţi descopere de ce nu o ai. El poate să-ţi descopere lucruri negre şi neaşteptate, dar spune-I “da”. Acestea toate vor să fie înţelesul faptului de a merge la picioarele lui Isus, la piciorul Crucii Lui. Unora expresiile acestea pot să le sune ca ceva banal, de neînţeles, dar pentru alţii ele exprimă o experienţă sfântă, înălţătoare. Acesta este punctul în care sângele lui Isus te aşteaptă. Şi nu vei avea mult de zăbovit la picioarele Sale pînă ce Duhul Sfânt va apare şi te va face să vezi tot ce trebuie văzut la Isus şi să primeşti tot ce trebuie să primeşti din plinătatea Lui.

CAPITOLUL 6

PATRU ATITUDINI FAŢĂ DE  DUHUL SFÂNT

După ce am văzut locul şi slujba Duhului Sfânt în poporul lui Dumnezeu, suntem în situaţia de a ne întreba ce atitudine avem noi faţă de Duhul Sfânt; Îi dăm noi voie să-şi facă lucrarea de convingere şi să de descopere pe Domnul Isus ca tot ceea ce ne lipseste?

Noul Testament ne spune că sînt patru atitudini posibile pe care le putem avea faţă de Duhul Sfânt.

PRIMA este aceea de a-L întrista. “Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune, orice iuţime, orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru” (Efeseni 4.30,31). Păcatul este cel ce întristează pe Duhul Sfânt şi în mod deosebit păcatele care sunt amintite aici în context: orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate. Când pricepem că Celui pe care Duhul a venit să-L descopere inimilor noastre I s-a dat numele preţios de Miel blând şi smerit cu inima şi că el este asemănat cu un porumbel gingaş, putem să ne dăm seama de lucrurile care-L întristează. Ori de cîte ori manifestăm o stare care nu se aseamănă cu a Mielului (uneori se aseamănă mai mult cu a leului!) mai ales în legăturile noastre cu ceilalţi, noi Îl întristăm. Cu toate că nouă ni s-au iertat atâtea, noi stăm uneori pe poziţia noastră şi nu vrem să iertăm pe semenul nostru. În lucrarea Sa de binecuvîntare, Duhul nu poate merge mai departe cu noi până ce nu descoperim păcatele acestea şi nu ne pocăim de ele. Din pricina aceasta El caută să ne convingă de ele, să lupte cu noi. Dar aceasta este lucrarea dragostei; păcatele noastre nu-L mânie ci mai degrabă Îl întristează.

A DOUA atitudine pe care o putem lua faţă de Duhul este să ne împotrivim Lui. Ştefan zicea iudeilor din timpul său: “Oameni tari la cerbice, netăiaţi împrejur cu inima şi cu urechile! Voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi” (Fapte 7.51). Împotrivirea noastră faţă de convingerea Duhului Sfânt se vede adesea în faptul că ne împotrivim cînd Duhul încearcă să ne convingă de păcat. Noi putem refuza să acceptăm ca păcat ceea ce ne descoperă El că este păcat. Uneori născocim o scuză care să ne dovedească nepătaţi şi facem aşa pentru că ştim că a zice “da” convingerii Duhului ar însemna să ne umilim şi în consecinţă să ne pocăim şi să clarilîcăm situaţia. Acestui fapt Scriptura îi zice “tari la cerbice” şi ea este într-adevăr o stare gravă, iar dacă persistăm în ea ne poate atrage o judecată aspră. “Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor, va fi zdrobit deodată şi fără leac” (Proverbe 29.1). Împotrivirea noastră faţă de convingerea Duhului Sfânt se vede adesea şi în faptul că refuzăm să primim cele spuse de fraţi şi surori. Nu avem nimic de obiectat dacă lucrarea de convingere vine de la El adresându-se direct inimilor noastre, dar foarte adesea ca să ne descopere păcatul El se slujeşte de cuvintele pătrunzătoare ale vreunui frate. Dacă se întâmplă aşa, primim mai greu din pricina mândriei noastre. Dar dacă vrem să fim binecuvântaţi, trebuie să primim cu toate acestea.

A TREIA atitudine posibilă este aceea a stingerii Lui. Pavel spunea: “Nu stingeţi Duhul şi nu dispreţuiţi proorociile” (1 Tesaloniceni 5.19,20). Acesta este cuvântul cu privire la activităţile comune ale Duhului Sfânt în mijlocul nostru, aşa cum se deduce din fraza care urmează, că nu trebuie să dispreţuim profeţiile. Noi stingem un foc cînd turnăm apă pe el şi putem stinge focul lucrării Duhului Sfânt la inima cuiva într-o adunare sau într-un grup de părtăşie, “tumînd apă rece peste lucrare” fie încercînd a descuraja lucrarea, fie chiar a o opri. Duhul Sfânt cere să aibă cale liberă în adunările oamenilor lui Dumnezeu sau în părtăşia lor. Dar de multe ori ne formăm în mintea noastră o imagine a felului în care El trebuie să lucreze şi apoi împiedicăm toate căile prin care lucrează El şi care nu corespund exact ideilor noastre – mai ales formele care par să ocolească metodele noastre preferate şi să dărâme poziţia noastră deosebită. Cu câtă uşurinţă putem cugeta că dacă va veni un timp de trezire, el va veni prin pastor, prin misionari, sau numai prin cei ce au o pregătire specială teologică. Cu toate acestea, Duhul face să vină trezirea prinuşa din dos prin cineva complet nebăgat în seamă şi fără o poziţie oficială. Cât de adesea a venit lsus şi a bătut la uşa unei situaţii, a unei Biserici sau a unei instituţii misionare, dar uşa a fost zăvorâtă pentru că El n-a venit pe canalele cuvenite sau pe căile care erau considerate ca normale, şi astfel El a trebuit să plece trist, părăsind o situaţie care avea aşa mare nevoie de El.

A PATRA atitudine pe care o putem avea faţă de lucrarea Duhului Sfânt este aceea de a fi plini de El. Epistola către Efeseni ne spune: “Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh”  (5.18). Cel pe care L-am întristat, faţă de care ne-am împotrivit şi pe care L-am stins, acum ne-a umplut şi ne stăpîneşte. Ce capitulare şi ce inversare în viaţa noastră! În sfârşit am consimţit să ne plecăm faţă de ceea ce ne-a convins, şi să-i zicem păcatului păcat. De acum El poate nestânjenit să ne îndrepte privirea necontenit spre Isus, cu tot ceea ce ne lipseşte, spre bucuria noastră nemărginită, spre eliberarea şi umplerea noastră cu putere.

Când cugetăm la faptul de a fi plini de Duhul Sfânt este important să o facem totdeauna în context cu cele trei atitudini faţă de El. Dacă nu procedăm aşa vom considera întotdeauna plinătatea Duhului Sfânt ca o binecuvîntare deosebită, ceva aparte de moştenirea noastră în Hristos şi atitudinea noastră nu ne va duce decât la luptă şi pierderi. Dacă la un moment dat nu suntem plini de Duhul Sfânt, atunci de vină este un singur lucru – păcatul. Păcătuind noi L-am întristat şi ne împotrivim Lui cînd El caută să ne convingă de aceasta. Poate că ani de zile am fost într-o stare de uscăciune, nemulţumiţi, dar totul se datora înmulţirii aceluiaşi lucru – păcatul. Ceea ce trebuie să facem este doar să ne umilim în pocăinţă sub înrâurirea convingătoare a Duhului şi El va mărturisi inimii noastre pe Isus şi sângele Lui, şi ne va da puterea să credem că sângele Său spală păcatul pe care l-am mărturisit. Apoi, acolo unde sângele spală, Duhul umple.

Aceast fapt este clar ilustrat în slujba de curăţire din cartea Levitic capitolul 14. La început sângele unui miel (sângele jertfei) era pus pe urechea dreaptă şi pe degetul mare de la mână şi de la picior, apoi uleiul sfânt (imaginea Duhului Sfânt) era pus peste sânge în cele trei locuri. Mai întâi sângele, apoi uleiul. Aşa se întîmplă şi în viaţa credinciosului; Duhul Sfânt nu umple şi nu dă putere cărnii şi anume eului nejudecat, şi nu vine acolo unde nu a avut loc pocăinţa. El va veni numai acolo unde ea a avut loc, unde prin credinţă s-a apelat la sângele Domnului Isus ca să ne cureţe de păcat.

În faţa lui Dumnezeu sângele preţios al Domnului Isus are o valoare aşa de mare, că omul nu este niciodată atît de căzut încât să nu mai poată fi spălat, şi dacă el s-a pocăit cu adevărat, acest sânge îi dă dreptul ca Duhul Sfânt să vină îndată şi să-i umple inima şi viaţa. El nu trebuie să meargă mai departe de piciorul Crucii. Acolo, chiar acolo unde păcatul s-a spălat, Duhul Sfânt îl va umple şi paharul lui va fi plin de dă peste el.

Îmi amintesc de timpul cînd un coleg şi cu mine luam parte la o conferinţă a lucrătorilor în Brazilia şi un tînăr american a venit cu avionul de unde lucra, călăuzit de o mare foame a inimii. În convorbirea noastră el ne-a spus de sărăcia lucrării lor precum şi de înfrângerile din propria-i viaţă. Un an întreg nu au avut decît o singură întoarcere la Dumnezeu în misiunea lor. Misionarii ajunseseră aşa de reci, că dacă unul dintre ei încerca să vorbească serios despre Domnul Isus, ceilalţi îl luau în batjocură şi-i ziceau: “Vorbeşti ca un misionar!”. Ne-a spus apoi cum de curând Domnul a început să lucreze din nou la inima lui şi i-a descoperit lucrurile de care trebuie să se pocăiască pentru ca să se împace cu Dumnezeu. În cîteva probleme el începuse să clarifice lucrurile cu colegii lui – misionarii ceilalţi – şi drept urmare a început să crească o nouă părtăşie printre misionari şi lucrarea începea să fie din nou binecuvântată. Noi i-am sugerat că ar trebui să spună lucrurile acestea în întâlnirea din ziua respectivă. El a făcut-o, dar cînd în concluzie a spus întâmplarea impresionantă cum Domnul l-a smerit şi l-a adus înapoi la Cruce a afirmat: “Cu toate acestea, eu nu pot afirma că sunt plin de Duhul Sfânt, însă caut să fiu!”. L-am luat după aceea deoparte şi i-am zis: “În timp ce slăveam pe Dumnezeu pentru mărturia ta, am fost dezamăgit să aud că încă nu eşti plin de Duh”. În timp ce vorbeam, el a început să vadă că pentru a fi plin de Duhul Sfânt nu trebuie să meargă mai departe de Cruce, că în locul acela de zdrobire unde sângele i-a spălat inima, Isus a făcut pentru el tot ceea ce-i lipsea. Şi pentru că el a venit la Cruce, Dumnezeu l-a umplut într-adevăr cu Duhul din pricina sângelui lui Hristos.

Acolo în Brazilia el a început să creadă pe deplin în valoarea lucrării sângelui Domnului Isus în viaţa lui. În zilele acelea puteai să-l vezi în colţuri liniştite, sub copaci sau în altă parte, aplecat în închinăciune şi umilinţă, uimit de tot ceea ce se întâmplase în viaţa lui, crezând totul şi spălat în sângele Domnului Isus – deci plin cu Duhul Sfânt. Domnul Isus a făcut pentru el tot ce-i lipsea înaintea lui Dumnezeu, adică neprihănire, iar în lăuntrul său sfinţenie. El s-a întors la locul său, strălucitor şi eliberat. În timp ce el în umilinţă depunea mărturia, Domnul Isus s-a slujit de mărturia sa ca să-i facă şi pe ceilalţi să simtă foamea. Credincioşii au început să se pocăiască, iar alţii să-L caute pe Isus pentru prima dată. La plecare el ne-a spus: “Din nou curg râuri de apă vie”.

Cât de simplu şi cât de lesne este să fii plin cu Duhul Sfânt pe calea Domnului!

CAPITOLUL 7

FII PLIN ACUM

„Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă fiţi plini de Duh.Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos.” (Efeseni 5.18-21)

Să cercetăm mai îndeaproape acest mare cuvânt apostolic “Fiţi plini de Duh” şi să cercetăm împreună gramatica cuvântului “Fiţi plini” căci are să ne înveţe o lecţie folositoare.

ÎN PRIMUL RÎND expresia este la modul imperativ şi aceasta înseamnă că este o poruncă. Este o poruncă de la Dumnezeu să fim plini de Duh, la fel ca prima din textul de mai sus şi anume să nu ne îmbătăm de vin. Dacă nu suntem plini de Duh, noi nu ascultăm de Dumnezeu. A fi plin de Duhul Sfânt nu este ceva facultativ, la alegere, ci obligatoriu pentru fiecare credincios fie că este predicator, om de afaceri sau o femeie casnică. Întradevăr, plinătatea Duhului este poruncită tot aşa de mult la amvon ca şi la bucătărie şi nu este o poruncă ce trebuie împlinită în viitor, ci acum!

ÎN AL DOILEA RÂND expresia este la forma pasivă. Adică nu te umpli tu însuţi, ci te laşi ca să fii umplut. Este deci ceva ce ni se face şi nu ceva ce putem face noi singuri. Aceasta înseamnă că tot ce putem noi face este să venim cu vasul gol. Dacă în faţa lui Dumnezeu ne mulţumim luând această poziţie vom fi umpluţi din ce mai mult, tot mai des. Dar în loc de a veni în felul acesta, noi venim tot timpul altfel decât ca păcătoşi goi şi încercăm a ne împlini singuri propriile noastre nevoi, în timp ce ar trebui să-I dăm Lui voie să o facă. A fi plin de Duh nu este o realizare a noastră, ci o “primire” obţinută prin credinţa simplă a celor ce ştiu să-şi recunoască starea de goliciune, care au fost mântuiţi prin har şi nu prin fapte, şi aşteaptă ca acelaşi principiu al harului să lucreze şi să-i umple. Nevoia aceasta de a veni doar cu goliciunea noastră este frumos exprimată în imnul scriitoarei Mary Schackleton, din care două dintre versuri sună aşa:

“Deşi nu pot cânta, spune, sau şti
Plinătatea dragostei Tale acum jos,
Vasul meu gol Ţi-l aduc de bună voie;
O, Tu izvor viu al dragostei, umple-mi-l.
 
Sunt un vas gol şi niciodată n-am venit,
Nu m-am gândit şi nu am privit la Tine;
Dar vin şi mă întorc astăzi la Tine
Cu rugămintea celui gol, căci Tu mă iubeşti!”

     Aici ne poate fi de folos o mărturie. La un moment dat în viaţa mea de credincios a apărut o adevărată înfrângere. Eram prabuşit, cu un sentiment de eşec total. “Întâmplător” m-am uitat la un carneţel de însemnări şi în el am zărit două cuvinte pe care le scrisesem cîndva: “Fiţi plini”. Cuvintele acestea păreau că mi se adresează direct din partea Domnului şi atunci în cugetul meu am protestat zicând:

– “Doamne, eu sînt o epavă”

– “Ştiu – am primit răspunsul – dar fii plin”

– “Dar nu se poate aşa de repede după înfrângere, desigur că mai întâi trebuie să mă fac mai bun”

– “Nu trebuie să faci nimic mai întâi, fii plin acum!”

– “Dar cum pot, când sunt aşa de copleşit de păcatul meu?”

– “Sângele lui Isus spală orice păcat – mi-a spus El cu blândeţe – Fii plin dar acum!”

Fii plin, plin, plin, aceasta era tot ceea ce-mi venea ca răpuns la toate gândurile mele îndoielnice. Mi se părea că este ultimul dintre mesajele pe care le-aş fi aşteptat de la Dumnezeu în ziua aceea. Să urci din prăpastie spre înălţimi, şi aceasta aşa dintr-o dată, mi se părea imposibil. Dar când am văzut puterea desăvîrşită de curăţire a sângelui lui Isus, n-am putut face altceva decît să plec capul zicând “Amin Doamne” atât poruncii cât şi promisiuniiSale, primind curăţirea şi umplerea. A urmat apoi o zi de bogate binecuvîntări şi altele care au făcut ca paharul meu să fie plin şi să dea peste el.

Adevărul simplu este că plinătatea Duhului Sfânt nu este ceva rezervat doar super-sfinţilor, care prin predarea şi devotamentul lor pot să se creadă îndreptăţiţi. Ea este şi pentru păcătoşi şi căzuţi, pentru cei care au învăţat să se pocăiască şi care văd în sângele Domnului Isus Hristos mijlocul de curăţire pentru ei. Slavă Domnului, că expresia aceasta„Fiţi plini” este la imperativ şi totodată la forma pasivă. Aceasta înseamnă simplu că se primeşte prin credinţă, prin har şi că promisiunea se adevereşte pentru toată seminţia (Romani 4.16). Aici nu se vorbeşte numai de sfinţii care sunt pe culmi, ci şi de cei slabi ca unii dintre noi, supuşi greşelilor. Harul prin însăşi natura sa face ca promisiunea să fie certă pentru cei căzuţi care îşi recunosc căderile, şi ei pot face lucrul acesta acum! Cineva spunea: Plinătatea Duhului nu este răsplata credincioşiei noastre, ci darul lui Dumnezeu în înfrângeri”. Această plinătate n-a fost dată ucenicilor în capitolul 28 din Fapte ca o culminare şi o răsplată pentru slujba lor minunată, ci în capitolul 2 unde ei s-au dovedit laşi, căci, se întâlneau cu uşile zăvorâte.

Prin urmare, nu este nevoie de luptă pentru ca mai întâi să devenim mai buni şi apoi să primim plinătatea Duhului, căci aceasta ar înseamna că “n-am căutat-o prin credinţă, ci prin fapte” (Romani 9.32). De asemenea nici nu trebuie să aşteptăm până vine – aşa cum s-au gîndit unii – nu-i nevoie de nici o aşteptare, nici un pic mai mult decât este nevoie a-i spune păcatului pe nume, şi cu el să venim la Cruce. Duhul Sfânt a şi fost dat deja. Este adevărat că în vechime li s-a spus ucenicilor “Dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus” (Luca 24.49) dar acestea s-au petrecut aşa pentru că momentul istoric al pogorârii Duhului Sfânt nu apăruse încă. Însă pentru că El a fost dat, toţi pot avea plinătatea Duhului acum.

ÎN AL TREILEA RÎND trebuie notat cu privire la expresia “Fiţi plini” că ea este laprezentul continuu (acţiunea se petrece în timpul vorbirii, nota trad.). Acest lucru nu apare în traducerile engleze ale Noului Testament, deoarece în limba engleză nu se întrebuinţează prezentul continuu. În limba greacă însă, expresia “fiţi plini” are sensul de “fiţi plini mereu în prezent”. Cu alte cuvinte nu ni se porunceşte să primim plinătatea Duhului Sfânt odată pentru totdeauna, sau cu vreo ocazie, ci ni se porunceşte ca să fim plini mereu. Nu este deci vorba de o experienţă statică. Imaginea de care se slujeşte Domnul Isus când vorbeşte despre plinătatea Duhului Sfânt în Ioan 4, este aceea a unui izvor de apă care ţâşneşte din noi. “Ba încă apa pe care i-o voi da Eu, se va preface în el într-un izvor de apă, care va ţâşni în viaţa veşnică” (v.14). Deci nimic static în expresia aceasta.

Faptul că noi trebuie să înaintăm fiind plini de Duh este de o importanţă extraordinară, şi aş ruga pe cititor să dea atenţie deosebită acestui punct. Dacă noi nu continuăm a fi plini de Duhul, experienţa deosebită care poate că am avut-o la început va ajunge doar o amintire a trecutului, în timp ce în prezent vom fi goi, înfrânţi şi reci. Într-adevăr, este un lucru dureros şi deprimant să auzi pe cineva vorbind despre plinătatea Duhului Sfânt în viaţa sa din trecut, fără să poată vorbi şi despre una prezentă. De fapt e mai bine să taci decât să spui ce s-a întâmplat în trecut, dacă nu poţi mărturisi despre prezenţa plinătăţii Lui chiar acum în viaţa ta.

Este adevărat faptul că uneori în prezent nu se întâmplă nimic în ciuda tuturor experienţelor din trecut. Dacă continuăm să umblăm astăzi în lumina Sa, binecuvântarea va fi a noastră în prezent. Dar a refuza lumina, a nu primi mustrarea cu privire la un anumit punct oricât ar fi de neînsemnat, faptul acesta va bara revărsarea Duhului. Porunca“Fiţi plini” care ni s-a adresat ieri, ni se adresează şi astăzi în starea în care ne aflăm acum şi, sângele care ne-a spălat ieri ne va curăţi şi astăzi dacă ne vom pocăi, iar Domnul Isus care ne-a umplut paharul ieri va face acelaşi lucru şi astăzi.

Nevoia noastră de plinătate neîntreruptă a Duhului merge mână în mână cuspălarea continuă de păcat, prin sângele Domnului Isus. Într-adevăr în 1 Ioan 1.7 se foloseşte încă o dată timpul prezentului continuu. De aceea ar trebui să citim acest verset cam aşa: “Dacă umblăm în lumină după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte MEREU de toate păcatele”. Curăţirea continuă nu se face însă automat; ea se face neîntrerupt doar când noi umblăm în lumină, şi aceasta înseamnă ca noi să continuăm a zice “da” la ceea ce ne descoperă lumina, ceea ce înseamnă ca noi să ne pocăim mereu.

O misionară din Africa de răsărit mi-a povestit cum a salutat-o un fruntaş creştin african care atunci cînd a întâlnit-o i-a pus întrebarea:

– “Soră, L-ai slăvit în dimineaţa aceasta pe Domnul?”

– “Dacă vrei să ştii adevărul, nu L-am slăvit; nu I-am dat slavă azi dimineaţă”

– “De ce?” a mai întrebat-o el. După un moment de şovăire ea a răspuns blând:

– “Azi dimineaţă pe când eram în cort, mi-am pierdut controlul”. La aceasta răspunsul a fost:

– “Oare sângele lui Isus nu mai are putere?”. Cu aceasta, credinciosul african şi-a văzut liniştit de drum, dar de fapt acesta era mesajul cel mai potrivit pentru ea. Ea a văzut apoi că sângele nu şi-a pierdut puterea şi nu după mult timp a venit la Isus cu pocăinţă; a fost curăţită şi umplută cu o mărturie nouă a slavei Lui.

Chiar şi cea mai valoroasă experienţă a plinătăţii Duhului Sfânt poate fi menţinută numai printr-o stare de a fi oricând gata să fii spălat în sângele Domnului Isus, chiar şi de lucrurile cele mai mici, deîndată ce ele apar. În adevăr, o experienţă reală din trecut s-a dovedit a fi uneori o “obligaţie” care ţine toată viaţa, căci amintirea ei pândeşte mereu pe om şi în ciuda luptelor şi străduinţelor sale nu o mai poate redobândi. Dar dacă consimţim “să umblăm în lumină după cum El este în lumină” grăbindu-ne a recunoaşte păcatul pe care lumina ni-l descoperă, sângele Domnului Isus ne va spăla mereu de orice păcat, harul va aduce din nou ceea ce păcatul a izgonit şi experienţa plinătăţii Duhului va fi împrospătată de la sine în fiecare zi.

Toate acestea au implicaţii importante – una dintre ele fiind în materie de părtăşie. Faptul că unii credincioşi au avut în viaţa lor parte de daruri ale Duhului (vorbirea în limbi, darul vindecării şi altele) iar alţii nu, a dus la o încordare a părtăşiei dintre ei. Dacă cineva a avut parte în viaţă de un dar al Duhului, acest fapt în sine nu-l va ajuta să nu mai păcătuiască şi, odată pătruns păcatul în inimă, nici experienţele din trecut şi nici stăruinţa de a dobândi alte experienţe nu-i vor aduce din nou în inimă pacea. Pentru aceasta, trebuie să revină la Crucea Domnului Isus ca păcătos, gol ca şi când n-ar fi trăit niciodată experienţe deosebite. Nimic altceva, ci numai sângele Domnului Isus Hristos poate să îndepărteze pata şi să-l restabilească pe păcătos pe deplin.

Acolo va întâlni şi pe alţii care au descoperit la rândul lor neputinţa temeliei doctrinare care să-i sprijine la vreme de nevoie, şi care se pocăiesc şi ei la cruce. Nu au de ales între mai multe posibilităţi. Ei sunt o mână de păcătoşi, dar păcătoşi care în felul acesta au dărâmat zidul de despărţire dintre ei şi au ajuns la părtăşie unii cu alţii. Dacă nu urmărim altceva decât să trăim pe temeiul acesta al unei părtăşii începând “de acum” cu Dumnezeu, vom vedea cum temeiul închipuit al superiorităţii unora faţă de ceilalţi se prăbuşeşte sub picioarele noastre. În situaţia aceasta “de acum” trebuie să mărturisim uneori că am păcătuit şi că “tot acum” am descoperit din nou calea la picioarele Domnului Isus pentru eliberare. În situaţia aceasta ne simţim atraşi unii faţă de alţii în dragoste, faţă de cei care au fost tot aşa de sinceri. Deci să nu ne lăudăm bazaţi pe experienţele trecute, care pot lua locul venirii noastre înaintea lui Dumnezeu acum.

Dar venirea aceasta la Dumnezeu nu înseamnă numai pocăinţă, ea este în aceiaşi măsură şi credinţă. Şi după cum spunea cineva, credinţă nu înseamnă a cere ceea ce nu am avut încă, ci a ne sluji de ceea ce Dumnezeu ne spune că avem. Acesta este răspunsul nostru simplu la Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul ni se adresează, iar credinţa crede şi zice: “Mulţumescu-Ţi Ţie Doamne”. Dar pentru aceasta Cuvântul trebuie să ni se adreseze, căci altfel este doar o sforţare a noastră.

Ca să ilustrez cele de mai sus pot să amintesc experienţa mea în scrierea acestei cărţi. Când m-am apucat de lucru, în prima parte mintea părea năucă, fără viaţă, iar inima nu-mi era inspirată. Mi-am zis: “Dacă a fost vreodată clipă în viaţa mea când nu am simţit plinătatea Duhului, atunci clipa aceasta este acum. Cu toate acestea încerc să scriu o carte despre aceasta”. În această stare eram ispitit să mă lupt cu Dumnezeu în rugăciune şi să cer disperat Domnului ceea ce simţeam că-mi lipseşte. Dar cu toată bunăvoinţa, pur şi simplu nu aveam puterea să duc o luptă pe viaţă şi pe moarte. În sensul acesta, înainte chiar de a începe mă simţeam înfrânt. De asemeni, simţeam că a începe să dau târcoale inimii ca să descopăr ceva de care să mă pocăiesc, ar fi o trudă egoistă zadarnică. Când nu am mai avut ce face, am putut doar să spun Domnului starea mea. În dimineaţa aceea citind Cuvântul, el mi s-a adresat direct; era primul text din calendarul “Lumină pe cărare” pentru ziua de 2 decembrie: “Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru” (1 Ioan 2.20). Dumnezeu îmi spunea deci că “am primit”. Când am revenit la Biblie şi am citit mai departe, am descopent că pasajul acesta pe care l-am amintit se continuă mai jos astfel: “Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi nu aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva” (v.27). Am descoperit deci că El îmi spunea că ungerea ce am primit-o de la El rămâne, sau să folosesc un alt cuvânt, se menţine şi nu se schimbă. Nu trebuia să ticluiesc nimic, acesta era Cuvântul lui Dumnezeu care mi se adresa în starea aceasta de nevoie. Trebuia deci să mă întorc în mod sigur de la simţirile mele sau de la starea de a nu avea simţiri, ca să primesc Cuvântul şi să zic: “Îţi mulţumesc Doamne!”. Şi cât de repede am primit de la Duhul Sfânt o viaţă nouă, o îmbogăţire a inimii şi ajutor. Am descoperit din nou adevărul că credinţa nu înseamnă a cere ce nu am primit, ci a ne folosi de ceea ce Dumnezeu ne-a dat deja “în Hristos”.

Am amintit lucrul acesta ca o experienţă a mea şi anume, că eu nu am ieşit niciodată din starea de răceală şi amorţeală decât prin credinţă. Căci chiar în situaţii în care pocăinţa pare să fie fapta dominantă, acolo trebuie să fie totuşi şi credinţă. Eliberarea nu a venit niciodată printr-o experienţă deosebită pe care am dorit-o şi care m-a impresionat. Cu siguranţă că au fost vremuri cînd doream astfel de experienţe şi când mă rugam pentru ele. Dar slăbiciunea dorurilor mele şi ruga mea m-au dus la disperare şi am renunţat chiar de la început. A venit apoi Cuvântul Său declarând faptele binecuvântate ale harului, apoi credinţa, care m-a încredinţat că sunt adevărate şi a urmat apoi săvârşirea de către Dumnezeu a ceea ce El a declarat şi a promis, încât în cele din urmă am putut zice: “Ce să mai spun? El mi-a răspuns şi m-a ascultat” (Isaia 38.15). Experienţe au fost o mulţime, dar de fiecare dată ele au urmat credinţei.

În lumina bogăţiilor harului Său, să-L auzim spunându-ne:

FIŢI PLINI, ŞI FIŢI PLINI ACUM!

CAPITOLUL 8

URMĂRILE PLINĂTĂŢII DUHULUI

După ce ne-am ocupat de cuvântul apostolului “Fiţi plini de Duh” trecem acum să ne ocupăm de restul pasajului care continuă să scrie despre plinătatea Duhului Sfânt şi urmările ei. Urmările sunt descrise în amănunţime, dar ele nu sunt urmări care se asociază în mintea noastră cu plinătatea Duhului Sfânt. Nu se aminteşte nimic aici că Duhul Sfânt ar face din noi predicatori minunaţi sau credincioşi extraordinari folosind căi deosebite. Urmările menţionate aici par mult mai normale şi este bine că e aşa, căci poate pentru mulţi dintre noi Dumnezeu nu are în plan sfere deosebite de slujbă. Lucrarea Lui nu urmăreşte extraordinarul ci o viaţă normală de părtăşie, aşa ca să umblăm cu El toată viaţa pe căile care par cele mai obişnuite.

PRIMA CONSECINŢĂ a plinătăţii Duhului Sfânt în inimile noastre este un cântec de slavă pentru Domnul Isus. Cuvintele care urmează imediat expresiei “Fiţi plini de Duh” sunt “Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului” (Efeseni 5.19). Eu cred că aceasta înseamnă o revărsare a laudei şi a mărturiei Domnului Isus, căci Cel ce a fost umplut este acum bogat de prezenţa lui Isus! Şi o astfel de cântare izvorâtă din inimă şi înălţată Domnului, poate să fie tot atît de reală în bucătărie ca şi în camera de studiu a predicatorului. Întradevăr, dacă o gospodină a învăţat să umble cu Domnul, biruinţa e mai mare în bucătăria ei decât în camera de studiu a unui predicator care nu a învăţat lucrul acesta.

Plinătatea Duhului nu înseamnă însă nimic dacă încetează de a ne arăta mereu pe Isus sub feluriteleSaleforme, care este îndeajuns pentru toate nevoile noastre. Viziunea noastră va trebui să nu aibă în perspectivă altceva decît pe Isus şi harul Său şi nu vom putea face altceva decât să cântăm, aşa cum scria Charles Wesley:

“Inima mea-i plină de Hristos
Şi vrea să-i cânte Stăpânului ei glorios,
Lui îi înalţ cele mai sublime cântări
Căci nu pot să mă abţin să-L laud”

     Exact acest lucru a urmat, ca una din primele consecinţe ale coborârii Duhului Sfânt în ziua cincizecimii, iar ascultătorii din ziua aceea spuneau uimiţi “… îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2.11). Faptul că ucenicii vorbeau în alte limbi era un fapt cu totul incidental, cu scopul de a sublinia, de a întări însemnătatea mesajului. Lucrul cel mai important era subiectul vorbirii lor şi acesta era “lucrurile minunate ale lui Dumnezeu”. Ei erau angajaţi într-o lucrare de a da slavă lui Dumnezeu şi aceasta pentru că Duhul Sfânt le descoperise pe Isus Hristos înviat din morţi stând pentru ei la dreapta lui Dumnezeu, gata să dea Israelului pocăinţa şi iertarea păcatelor. În toate acestea era minunatul har al lui Dumnezeu, care în ziua aceea stârnea slavă pentru Dumnezeu în tot ce făceau apostolii. De fapt era o împlinire a promisiunii Domnului: “El (Duhul) Mă va proslăvi pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (Ioan 16.14). Lauda lor, bucuria, îndrăzneala, toate erau consecinţele celor primite din partea Duhului. Vorbirea lor în alte limbi era de asemenea o consecinţă a ceea ce văzuseră. Inimile lor erau pline de prezenţa lui Isus şi în cântarea de slavă către Dunmezeu ei au trecut peste barierele vorbirii cunoscute lor şi aceasta a ajuns un semn pentru toţi cei ce erau adunaţi atunci în Ierusalim. Prin ea însăşi, vorbirea miraculoasă în alte limbi ar fi fost fără nici un rost dacă nu ar fi exprimat ceea ce Duhul le descoperea cu privire la Hristos.

Foarte adesea în cugetul nostru noi legăm ideea de plinătate a Duhului Sfânt cu senzaţii inspiratoare, bucurie exaltică şi putere de a-L slăvi pe Dumnezeu cu o libertate şi o îndrăzneală nouă şi a face aceasta în alte limbi. Putem ajunge până acolo încât să privim lucrurile acestea ca punctul principal la care trebuie să ne aştepăm şi în consecinţă să stăruim după el. Nu pot însă accentua în suficientă măsură că nu acesta este darul principal al Duhului pentru noi! Principalul dar al Său este să ne descopere lucrările lui Hristos, iar bucuria şi slava adusă Domnului urmează ca o simplă consecinţă, deoarece noi vedem în El bogăţii infinite şi veşti bune pentru cei neajutoraţi ca noi. Slava care izvorăşte poate fi într-o limbă cunoscută sau alta necunoscută. Pavel zicea că ar vrea cu mult mai mult ca aceasta să se facă într-o limbă cunoscută ca toţi să poată lua parte şi să înveţe (vezi 1 Corinteni 14.19) şi ne imaginăm că mulţi vor fi de aceiaşi părere cu el. Dacă facem greşeala de a căuta după lucrurile acestea ca fiind cele mai mari daruri din partea Domnului şi nu le primim vom fi dezamăgiţi; dacă le primim vom fi în primejdia de a face prea mult caz de ele. Dar dacă aşteptăm ca Duhul Sfânt să ne descopere din nou pe Domnul Isus vom vorbi îndată celorlalţi cu psalmi şi cu cântări de laudă, cântând şi slăvind pe Domnul Isus în inimile noastre. Bucuria noastră va avea o temelie raţională, reală şi vom putea vorbi şi altora despre ceea ce am descoperit, ca şi ei să poată ajunge să vadă la fel şi, să se alăture bucuriei noastre.

Cea de A DOUA CONSECINŢĂ menţionată este mulţumirea pentru toate lucrurile: “Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos” (Efeseni 5.20). Aceasta înseamnă să-L vezi în toate pe Dumnezeu şi să ştii că toate cele care vin în viaţa ta nu contează de unde vin din moment ce au ajuns la tine, căci vin numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu care lucrează spre binele celor ce-L iubesc. Aşa stând lucrurile toate acestea trebuie să fie un motiv de mulţumire lui Dumnezeu chiar dacă nouă ni s-ar părea că sunt spre bine sau spre rău.

O asemenea stare de mulţumire este cu totul imposibilă dacă suntem mândri şi nu vrem să  renunţăm la drepturile noastre şi la preocuparea cu noi înşine, şi să ne întoarcem la Dumnezeu; în acest caz ceea ce apare în viaţa noastră nu-i decât milă faţă de noi înşine şi tânguire. Starea aceasta preţioasă de a mulţumi se leagă strâns de starea de plinătate a Duhului, căci Dumnezeu caută să umple numai văile nu şi munţii.

Este greu să se precizeze dacă o asemenea zdrobire, supunere şi bucurie în tot ceea ce îngăduie Dumnezeu este condiţia, sau consecinţa plinătăţii Duhului; probabil că ambele. În pasajul citat această stare este menţionată ca o consecinţă a plinătăţii Duhului. Pe de altă parte, nesupunerea dă naştere păcatului, milei faţă de noi înşine, cârtirii şi îndoielii care fac imposibilă plinătatea şi, care trebuie mai întâi mărturisite şi spălate în sângele Domnului Isus. Este deci “clar ca bună ziua” că pocăinţa şi curăţia noastră cu privire la punctul acesta va trebui să se repete mereu căci, cine a trecut printr-o probă grea fără ca cel puţin la început să nu reacţioneze egoist? Dar cât de milostiv este Dumnezeu care, atunci când recunoaştem că am greşit, El restabileşte atitudinea noastră.

Cea de A TREIA CONSECINŢA amintită şi poate cea mai importantă judecînd după spaţiul care i s-a acordat în text este supunerea unora faţă de ceilalţi. “Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5.21). Ori de câte ori Dumnezeu aminteşte de părtăşia noastră unii cu alţii, cuvântul de care se slujeşte întotdeauna este “supuneţi-vă”,“fiţi supuşi”. În textul acesta toate legăturile dintre noi au lumina îndreptată asupra acestor îndemnuri.

a) Soţiile trebuie să fie supuse soţilor ca Domnului (Efeseni 5.22). Cât de pătrunzător este cuvântul acesta în ziua de azi, când “cârmuirea fustelor” nu mai este doar o vorbă de clacă ci un fapt real, când a face pe şeful şi a cicăli este un fapt comun în căminele noastre. Dar credincioşii dacă vor să cunoască plinătatea Duhului Sfânt trebuie să mărturisească şi să recunoască lucrul acesta.

b) Pavel trece apoi la soţ. Este adevărat că pe ei nu-i cheamă să se supună soţiilor lor, căci în alte versete el încearcă să pună accentul pe faptul că soţul este cap, deci conducător. Dar soţul este chemat să facă ceva care-l umileşte şi mai mult; el trebuie să-şi iubească soţia “cum a iubit Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5.25). Dragostea lui Hristos pentru Biserică a fost o asemenea dragoste încât s-a dat pe Sine şi ceea ce înduioşează aici este faptul că această dragoste L-a făcut pe Cel mai Mare să Se umilească şi să slujească celor mai mici. Tot aşa şi soţii trebuie să-şi iubească soţiile renunţând la ei. Cu toate că în Scriptură li se acordă primul loc, în faţa Crucii ei nu mai pot sta pe poziţiile lor; cu toate că sunt primii ei trebuie să renunţe la dreptul lor şi să slujească pe cei mai mici, pe soţiile lor care sunt vase mai slabe. În felul acesta îşi onorează soţiile, căci aşa a făcut şi Hristos pentru ei. Cum loveşte ideea aceasta în egoismul şi mândria bărbatului şi, atunci când sunt descoperite, credinciosul trebuie să le recunoască şi să le mărturisească!

Acelaşi model de supunere, pe de o parte, şi de renunţare la “eul” propriu, pe de alta, se vede şi în ceea ce spune Pavel în continuare cu privire la celelalte legături din textul acesta:

c) Copiii trebuie să se supună şi să asculte de părinţi ca de Domnul şi sunt sigur că cuvântul “copii” cuprinde în el şi pe adolescenţi! Pe de altă parte, în familie, părinţii, în creşterea copiilor după o disciplină sfântă, trebuie să ocolească aţâţarea inutilă a resentimentelor celor mai tineri, prin lipsa de înţelegere sau prin asprime.

d) Robii trebuie să se supună stăpînilor îndeplinindu-şi slujba ca pentru Domnul, iar pe de altă parte, stăpînul trebuie să se ocupe de buna stare a robilor, să nu se dezlănţuie asupra lor (să nu ameninţe) ştiind că şi ei au un Stăpân în cer, care poate tot aşa de bine să-i “facă cu ou şi cu oţet” după cum îi tratează şi ei pe cei peste care stăpânesc.

Deci supunerea unora faţă de alţii şi aplicarea acesteia în toate legăturile noastre cu ceilalţi este una din consecinţele plinătăţii Duhului Sfânt. Dacă vrem să ne bucurăm de o inimă plină cu Hristos, atunci singura cale a Domnului pentru noi este aplecarea grumazului nostru înţepenit.

Să nu pierdem niciodată din vedere faptul că făgaşul de a ajunge la plinătatea Duhului Sfânt nu este prin încercarea de a fi mai supuşi sau a purta sarcinile unii altora, ci prin pocăinţă şi recunoaşterea că nu ne-am supus unii altora şi prin mărturisirea că nu ne-am iubit aşa cum ar fi trebuit.

Dumnezeu preţuieşte sângele Fiului Său care curăţeşte tot ceea ce recunoaştem că am greşit şi mărturisim, iar Duhul umple locul pe care sângele l-a spălat, făcând să apară în noi o voinţă dulce de a ne supune unii altora şi de a ne iubi.

Să notăm deci încă o dată în întregime pasajul acesta binecuvântat şi provocator, care ne prezintă cauzele şi consecinţele vieţii pline de Duh:

“Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh. Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului. Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos. Supuneţi-vă unii altora în frica lui Hristos” (Efeseni 5.18-21)

Anunțuri

Un gând despre “Carte GRATUITĂ: Fii plin acum – Roy Hession

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s