Golirea de sine a lui Hristos

Discuţiile teologice pe marginea textului din Filipeni 2 au deviat datorită faptului că se ratează obiectivul acestui text. Pavel doreşte ca „acest gând să fie în voi, care era şi în Hristos Isus.” Aşadar, apostolul ţinteşte spre o transformare a mentalităţii filipenilor. Textul nu a fost scris pentru a oferi material de dezbateri polemice şi motive pentru căutarea tainelor Divinităţii ci a fost scris pentru a trăi cu o minte transformată asemenea mentalităţii Domnului Hristos.

Mentalitatea care trebuie să caracterizeze creştinul poate fi sumarizată prin cele trei indicative găsite în limba originală unde se spune despre Hristos că: (a) „n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu”; (b) „ci S-a golit pe Sine Însuşi” (c) și „S-a smerit pe Sine”. Aceste realităţi trebuie căutate pentru a fi transpuse în viaţa fiecărui credincios.

1. Hristos divin şi uman, şi ce are de-a face cu noi această realitate

Sunt două păreri contrarii cu privire la întruparea lui Hristos şi legătura dintre divinitatea şi umanitatea Lui. Unii spun că Isus Hristos nu a fost în mod deplin uman iar ceilalţi spun că nu a fost în mod deplin divin. Aşadar, unii spun că divinitatea Lui era acoperită de o umanitate aparentă în timp ce alţii spun că Hristos era un om superior dar nu era a doua Persoană a Sfintei Treimi. Ambele păreri sunt false deoarece Scriptura spune că Isus era chipul lui Dumnezeu la fel cum era chip de rob.

Întâi, Biblia foloseşte acelaşi termen pentru cuvântul „chip” (morphē). Aşadar, dacă Isus nu era deplin divin înseamnă că nu era deplin uman şi invers. Singura variantă rămasă este că termenul chip însumează ceva care nu este esenţă ci doar o aparenţă. Această poziţie este totuşi eronată datorită uzanţei termenului.

Doi, textul afirmă că Isus era deja „chipul lui Dumnezeu” şi că a „luat chip de rob.” Aceste afirmaţii ne arată că Isus nu a avut un început când a devenit chip de Dumnezeu ci că a avut un început când a „luat chip de rob.” El nu a „luat” chip de Dumnezeu în veşnicie şi apoi a „luat” chip de rob când S-a întrupat. Ci El „avea” dintotdeauna chipul lui Dumnezeu dar „a luat” chip de rob când S-a întrupat.

Trei, termenul „avea” (gr. hyparchōn) înseamnă a exista sau a deţine ceva. Asta înseamnă că Hristos exista ca şi chip al lui Dumnezeu la fel cum a devenit chip de rob. În acelaşi mod real în care El era Fiul lui Dumnezeu din veşnicie într-un mod la fel de real El a devenit la timpul potrivit chip de rob, fiu de om.

Patru, doar pentru că era egal cu Dumnezeu, Hristos „n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu”. Textul nu spune că El nu era „deopotrivă cu Dumnezeu” ci doar că „nu a luat ca un lucru de apucat” această realitate.

Mentalitatea lui Hristos înseamnă aşadar: întâi, ca fiecare credincios să ia „chip de rob” – să fie într-un mod real slujitorul celorlalţi pe cât de real era faptul că Isus era chipul lui Dumnezeu din veşnicie; doi, ca fiecare credincios să nu ia „ca un lucru de apucat” poziţia pe care o are în Hristos. Aceasta nu înseamnă o negare a statutului pe care îl avem în Hristos ci o preţuire a acestui abuz şi o purtare care nu abuză de această poziţie.

2. Ce înseamnă „golirea de Sine” a lui Hristos şi experienţa credinciosului

Interesant și esențial de observat este că „golirea de sine” nu înseamnă, așa cum le place teologilor arminieni să spună, a lăsa ceva ci a lua. Eu nu spun că Hristos nu a lăsat ceva în glorie atunci când S-a întrupat ci spun că textul în care este folosită această expresie vorbește exclusiv despre ceea ce Hristos a luat. Cineva a întrebat ce sens are să folosești termenul „golit” pentru ideea de a „lua” ceva când sensul cuvântului este mai degrabă de a „lăsa”. Răspunsul este simplu: luarea de care Și-a făcut parte Hristos nu este o ridicare, o înălțare, o glorificare a Sa ci o coborâre. Dumnezeu să se facă om nu înseamnă ceva mai glorios decât avea înainte ci o coborâre a Sa spre ceva mai jos, mai slab, mai mic în valoare și strălucire.

Textul ne explică ce înseamnă această golire precizând trei acțiuni (prezentate la participiu) care definesc și detaliază această golire de Sine: întâi, Hristos este descris ca „luând chip de rob” (morphen doulu labon); doi, este văzut ca „făcându-Se în asemănarea oamenilor” (en omoiomati anthropon genomenos), și trei, „la înfățișare fiind găsit ca un om” (schemati euretheis os anthropos).  Toate acestea arată că Hristos a luat ceva ce nu a avut înainte – asemănarea oamenilor, chipul de rob și înfățișarea de om. Textul chiar folosește termenul „luat” și nu precizează deloc că a lăsat ceva.

Trebuie să fac patru precizări cruciale – precizări care nu se potrivesc deloc cu ceea ce predicatorii noștri ne învață despre „golirea de sine:”

întâi, golirea de sine îi este atribuită lui Isus Hristos și din fericire pentru toată lumea nici tu și nici eu nu suntem Hristos și de aceea nu ne putem goli de noi înșine;

doi, golirea de sine are un caracter absolut pozitiv deoarece ea nu a însemnat că Hristos a lăsat deoparte „sinele păcătos” în timp ce noi suntem învățați că a te goli de tine însuți înseamnă, probabil, a face vreo acțiune în privința „sinelui păcătos” – care are calități negative;

trei, golirea de sine a fost o experiență unică în toată istoria universului deoarece ea înseamnă întruparea Fiului lui Dumnezeu. Este o experiență unică, irepetabilă și exclusiv atribuită lui Mesia;

patru, golirea de sine înseamnă, așa cum ne arată pasajul din Filipeni 2 că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat – acțiune pe care nici unul dintre noi nu o putem înfăptui deoarece suntem deja în trupuri;

3. Smerirea lui Hristos şi a noastră

Textul ne arată limpede şi ce înseamnă faptul că Hristos S-a smerit. O traducere mai apropiată de original s-ar putea citi astfel „S-a smerit şi făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” Smerirea lui Hristos a însemnat întâi, ascultarea. Asta înseamnă că Domnul Isus S-a supus Tatălui în totalitate. Doi, smerirea lui Hristos a însemnat „ascultare până la moarte” ceea ce era contrar naturii Sale divine. Hristos nu a cunoscut moartea, exista din veşnicie şi era complet împotriva naturii Sale ca El să moară; În final, smerirea lui Hristos a însemnat o ascultare deplină în ciuda morţii oribile de care a avut parte. El nu doar că a murit dar a murit pe lemnul blestemat ca un tâlhar. Smerirea Lui a însemnat purtarea păcatelor oamenilor într-o moarte ruşinoasă şi batjocorită.

Smerirea credinciosului înseamnă, aşadar, ascultare dar nu o ascultare simplă ci una definitvă şi deplină. Această ascultare înseamnă supunere faţă de Dumnezeu chiar până la a merge împotriva a ceea ce este natural pentru noi. Moartea, necazurile şi suferinţele nu sunt ceva natural şi nici intenţia lui Dumnezeu pentru omenire. Însă smerirea înseamnă suportarea acestora de dragul lui Dumnezeu cu bucurie şi în dependenţă de El.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s