De ce nu POT crede în „pierderea mântuirii”

1. Comuniunea Intra-Trinitariană este perfectă în planul mântuirii. Tatăl nu poate hotărâ ca unii să fie mântuiţi, Fiul să moară pentru alţii iar Duhul să aplice mântuirea altora. Cei pe care Tatăl i-a ales, Fiul i-a răscumpărat prin jertfa Lui iar Duhul Sfânt le aplică mântuirea. Cei care acceptă pierderea mântuirii loveşte în perfecţiunea Sfintei Treimi.

2. Natura regenerării este de un asemenea fel încât cel născut din nou este născut dintr-o sămânţă „care nu poate putrezi”, prin Cuvântul lui Dumnezeu care este „viu şi rămâne în veac”. Nu există reversibilitate pentru regenerare. Omul care acceptă pierderea mântuirii are o perspectivă foarte slăbănoagă despre naşterea din nou.

3. Natura legământului harului este de asemenea fel încât perseverenţa în har ne este asigurată fiindcă El ne pune frica de El în inimă ca să nu ne depărtăm de El (Ieremia 32.40). Oamenii care cred în rătăcirea finală de la mântuirea nu au înţeles natura noului legământ ci trăiesc sub robia vechiului legământ.

4. Puterea lui Dumnezeu este protecţia perseverării noastre aşa încât noi suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea gata să fie descoperită (1 Petru 1.5). În discuţia despre pierderea mântuirii este în joc încrederea în puterea lui Dumnezeu.

5. Dreptatea lui Dumnezeu care a acceptat jertfa lui Hristos ca plată suficientă pentru mântuirea noastră cere şi asigură mântuirea desăvârşită, completă şi finală a tuturor celor pentru care Hristos a murit. Dumnezeu nu poate pedepsi de două ori aceleaşi păcate aşa cum ne fac să concluzionăm adepţii doctrinei „pierderii mântuirii”.

6. Natura lucrării mântuitoare a lui Hristos. Hristos a murit pentru noi şi mijloceşte pentru noi. Toţi cei pentru care a murit sunt obiecţii mijlocirii Sale. Nu se poate ca El să ceară Tatălui persevernţa noastră în har şi să nu fie ascultat. Arminianismul neagă eficienţa lucrării lui Hristos de mântuire şi mijlocire.

7. Promisiunile necondiţionate ale lui Hristos de genul „în veac nu vor pieri” (Ioan 10.28) sau „Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6.54) şi „n-am pierdut pe niciunul din aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 18.9). Toate aceste promisiuni sunt goale dacă mântuirea se pierde. În plus, Isus nu le-a condiţionat de voinţa omului ci de acţiunile Lui şi ale Tatălui Său.

8. Natura perseverării în har. Ea nu înseamnă colaborare între om şi Dumnezeu ci „Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2.13). Păstrarea în har este o poveste sf dacă Dumnezeu nu lucrează în noi aşa cum spune că o face.

9. Primirea lui Hristos ca dar suprem asigură faptul că Dumnezeu „ne va da împreună cu El, fără plată, toate lucrurile” necesare perseverării noastre până la capăt (Romani 8.32). Arminianismul conduce la acest nonsens: Dumnezeu ne-a dat cel mai mare dar însă refuză să ne dea altele mai mici.

10. Natura planurilor lui Dumnezeu. El face tot ce vrea sus în cer şi jos pe pământ, cu naţiunile şi cu persoanele individuale (Daniel 4.35; Psalmii 115.3) şi nimeni nu poate sta împotriva voii Lui? (Romani 9.19). Dumnezeul arminienilor este un Dumnezeu a cărui voinţă este înfrântă de puterea liberei voinţe a omului.

11. Dumnezeu nu poate fi frustrat o veşnicie pentru că nu şi-a văzut planul mântuirii împlinit şi spun asta „potrivit cu Evanghelia slavei Fericitului Dumnezeu” (1 Timotei 1.11). Arminianismul portretizează un Dumnezeu frustrat pentru veşnicie datorită celor pe care i-a ales dar nu au putut rezista până la capăt.

12. Natura tranzacţiei dintre Tatăl şi Fiul cere această perseverare până la capăt deoarece Hristos spune „Eu am păzit pe aceia pe care Mi i-ai dat; şi niciunul din ei n-a pierit” (Ioan 17.12) şi „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6.37).

Anunțuri