Pentru predicatorii care afirmă că pocăinţa şi credinţa sunt daruri însă omul trebuie să le dorească pentru a avea parte de ele.

1. Scriptura nicăieri nu prezintă alte condiții ale mântuirii aparte de credință și pocăință. Deși Scriptura ni le poruncește pe ambele, totuși atât credința (Efeseni 2:8; Filipeni 1:29; Fapte 13:48; Evrei 12:2; Romani 15:13), cât și pocăința (2 Timotei 2:25; Fapte 11:18) ne sunt oferite ca daruri necondiționate ale lui Dumnezeu. De aceea, a adăuga orice altă condiție pentru mântuirea noastră înseamnă să răsturnăm Evanghelia și să intrăm sub anatema rostită de Pavel (Galateni 1:8-9).

2. A spune că dorința e a crede este condiția ca să primim darul credinței este o contradicție în termeni deoarece a dori să crezi înseamnă să crezi. Nicăieri în Scriptură nu se face diferența între dorința de a crede și darul credinței. Când ai dorința să crezi în Hristos, să fii mântuit de El, să fii cu El – nu faci altceva decât să crezi, deodată ce această dorință este hrănită de realități despre Domnul Isus care, odată intrate în sufletul omului, sunt esența credinței. A spune că poți avea credința sau dorința de a crede fără să crezi este ca și cum ai spune că deții viața fără să fii viu sau să vrei să trăiești fără să fii viu deja.

3. Dacă mântuirea vine prin credință iar credința ne este dăruită doar dacă noi o dorim înseamnă că, în ultimă instanță, mântuirea depinde de dorința și decizia omului și nu de Dumnezeu. Cu toții suntem de acord că mântuirea este a Domnului, făurită și finalizată de El, însă ea nu are efect decât dacă omul o dorește și decide să primească credința mântuitoare. Cu alte cuvinte omul este factorul decisiv și nu Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să-Și împartă gloria cu omul. Totuși nu putem găsi în Scriptură o asemenea teorie – conform căreia omul este factorul decisiv, nu Dumnezeu.

4. A „veni la Hristos” și a „crede în Hristos” – sunt expresii interschimbabile care se referă la actul întoarcerii la Dumnezeu (Ioan 6:35). Totuși, Domnul Hristos spune că cei care vin la El sunt doar aceia care au fost „dați de Tatăl” (Ioan 6:37 „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine„), „atrași de Tatăl” (Ioan 6:44 „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl„) și „învățați de Dumnezeu” (Ioan 6:45 „În Proroci este scris: „Toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu.” Aşa că oricine a ascultat pe Tatăl şi a primit învăţătura Lui vine la Mine.„) Termenii „dă” și „atrage” și „învățați” sunt, de asemenea, interschimbabili, și se referă la ceea ce precede venirea noastră la Hristos, adică atragerea, dăruirea și învățarea Tatălui. Termenul grecesc „atras” este folosit în aceeași evanghelie când Petru trage sabia din teacă (Ioan 18:10), când ucenicii trăgeau mrejele (Ioan 21:6, 11). În Faptele Apostolilor este folosit pentru momentul în care Pavel și Sila sunt târâiți în piață înaintea fruntașilor (Fapte 16:19) și când Pavel a fost scos afară din Templu (Fapte 21:30). Așadar, credința în Hristos nu este precedată de dorința omului ci de atragerea Tatălui. Este ceva ce Dumnezeu face, nu ceva ce omul face. Omul nu crede pentru că dorește să creadă ci pentru că a fost atras de Tatăl, dăruit de Tatăl și învățat de Tatăl.

5. Această doctrină contrazice flagrant Scriptura care spune că dorințele oamenilor sunt pervertite de păcat așa încât oamenii nu vor să vină la Hristos (Ioan 5:40), nu Îl iubesc pe Hristos (Ioan 3:19) și nici pe Dumnezeu (2 Timotei 3:4) și de aceea nu Îl caută (Romani 3:11) și fac tot ce pot ca să nu Îl aibă în conștiință (Romani 1:28). Ne rămân câteva variante în acest caz:

i. Fie negăm faptul că oamenii nu vor să dorească să vină la Hristos și, în acest fel, ne punem în opoziție cu Sfânta Scriptură.

ii. Fie spunem că există o lucrare a Duhului, un har premergător necesar prin care dorințele omului sunt înnoite și abilitate să dorească ce este bine. În acest caz predicatorii ar trebui să spună clar: noi trebuie să dorim credința și pocăința dar și această dorință se datorează harului lui Dumnezeu. Rămâne totuși această problemă, că Biblia nu ne îndeamnă spre acest lucru ci să-L iubim, să-L căutăm și să-L credem pe Dumnezeu și nu să dorim să credem, să dorim să-L căutăm.

iii. Fie îl transformăm pe om într-un schizofrenic spiritual care-L poate dori pe Dumnezeu în ciuda faptului că nu Îl dorește pe Dumnezeu.

6. Această poziție teologică contrazice clar următoarele pasaje din Scriptură care arată că nu există nimic din om care să precede harul lui Dumnezeu care ne mântuiește: Romani 9:30 „Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea, şi anume, neprihănirea care se capătă prin credinţă;” Romani 10:20 „Şi Isaia merge cu îndrăzneala până acolo că zice: „Am fost găsit de cei ce nu Mă căutau; M-am făcut cunoscut celor ce nu întrebau de Mine.””

7. Cum poate Dumnezeu privi ca bun strofocarea mea după har dacă înainte de a primi neprihănirea tot ceea ce facem este în firea pământească adică păcătos față de Dumnezeu. Poate această dorință a mea să fie fără păcat în timp ce eu nu sunt socotit încă neprihănit? Un om care dorește harul, ca apoi să primească credința prin care va fi mântuit, se apropie de această neprihănire a lui Dumnezeu fără credință (sau faptele care vin credință) deodată ce spunem că trebuie să dorim aceste daruri pentru a le primi. Așadar, ajungem să spunem că ceva păcătos înaintea lui Dumnezeu, realizat în necredință, ne aduce mântuirea lui Dumnezeu. Pentru că cum ar putea fi această dorință neprihănită înaintea lui Dumnezeu fără ca omul să fie neprihănit?

8. Rezultă că (i) acestă parte bună din noi  care Îl dorește pe Hristos, harul, Evanghelia și darurile credinței și pocăinței nu au nevoie de răscumpărarea lui Hristos, deodată ce sunt bune și (ii) că atunci când Dumnezeu condamnă un om este nedrept deoarece Îl condamnă în timp ce el are ceva bun în el – dorința aceea bună după darurile lui Dumnezeu. Toți oamenii au liberă voință – această dorință spre bine, așadar toți oamenii trebuie să fie despicați atunci când sunt condamnați ca partea aceea bună din ei să nu fie condamnată odată cu restul.

9. Un om aflat în necredință, Îl face mincinos pe Dumnezeu (1 Ioan 5:10) și este cea mai puternică afecțiune dintr-un om deoarece se află în sediul ființei sale (unde e voința și rațiunea) ca și credința, de altfel.  Cum poate această necredință să îl dorească pe Dumnezeu, ceea ce este bun, harul, darurile credinței și pocăinței?

21 Octombrie 2014

Anunțuri

2 gânduri despre “Pentru predicatorii care afirmă că pocăinţa şi credinţa sunt daruri însă omul trebuie să le dorească pentru a avea parte de ele.

  1. Ia mai verifica te rog genul adjectivului pronominal demonstrativ „aceasta” (Efeseni 2:8) in limba greaca sa vezi ca nu se acorda in gen cu substantivele „credinta” si „har”.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s