De ce se duc fariseii în iad?

Mândria sinelui. Această cale de câștigare a neprihănirii este prezentată prin rugăciunea fariseului. Mândria acestui om este observată în mai multe aspecte care merită o atenție specifică.

Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.”

i. Criteriu greșit de comparație: ceilalți. O dovadă incontestabilă a unei inimi neregenerate este privirea continuă aruncată peste gard la „ceilalți oameni”. Când ne comparăm cu ceilalți de obicei alegem să ne comparăm cu cea mai joasă clasă morală. Fariseul nu se compară cu oameni din tagma lui pentru că, cu certitudine, erau farisei mult mai stricți și serioși decât el. Este trist să observăm între credincioși oameni care se consideră creștini mântuiți și umpluți cu Duhul Sfânt care își extrag neprihănirea de sine din compararea cu cei mai de jos oameni ai societății. Ce rușine îi aducem lui Dumnezeu coborându-ne atât de jos.

ii. Complex de superioritate. După ce se compară cu oamenii de jos ai societății fariseul dezvoltă un complex de superioritate. El nu este „ca ceilalți oameni” și se simte bine cu asta. Uitându-se la oamenii inferiori lui fariseul se consideră deodată în regulă.

iii. Convins de propria bunătate. Comparându-se cu oamenii de jos fariseul ajunge să creadă că este bun. Asta îl orbește și îi dă o perspectivă distorsionată cu privire la sine, la propriile falimente și păcate. Privind la păcatele scandaloase, el nu mai poate vedea păcatele mai „finuțe” mai greu de detectat dar mult mai perverse. Domnul Isus a transmis un mesaj foarte clar cât timp a fost pe pământ: nimeni nu este bun decât Unul singur, iar în altă situație s-a adresat audienței și a afirmat „voi care sunteți răi”.

iv. Contabilizarea faptelor bune. Când omul contabilizează faptele bune el sugerează că acestea sunt un motiv pentru a fi răsplătit, apreciat sau luat în seamă. Scriptura afirmă însă altceva despre acestea. Domnul Isus spunea că trebuie să facem aceste fapte fără dorința de a fi observați și a ne câștiga pentru noi înșine slavă. Apostolul Pavel spunea că aceste fapte sunt pregătite mai dinainte de către Dumnezeu. În final, tot Hristos spunea că dacă am fi făcut tot ce trebuia nu putem decât să ne considerăm niște robi netrebnici care am făcut ceea ce se cuvenea să facem. Răsplata pentru aceste fapte este un har.

v. Concentrare asupra exteriorului. Spre deosebire de adevărata evlavie, evlavia falsă și formală se focalizează doar asupra exteriorului faptelor. Este adevărat că el postea și dădea zeciuială însă ceea ce pervertea și spurca aceste fapte este motivația din spate – dorința de a fi apreciat de oameni și de a se justifica înaintea lui Dumnezeu. Domnul Isus a venit cu o altă perspectivă asupra faptelor și a subliniat atât motivația lăuntrică din spatele faptelor cât și caracterul lăuntric al faptelor noastre. Religia exteriorului este religia fariseilor.

vi. Centrare asupra eului. Centrarea asupra sinelui are două repercusiuni foarte grave: orbește omul cu privire la ceea ce este Dumnezeu și care sunt natura cerințelor Sale, și îl face pe om să aibă o conduită plină de înfumurare și îngâmfare față de aproapele său. Centrarea asupra sinelui lovește în porunca supremă: dragostea față de semeni și față de Dumnezeu. Religia curată este iubirea lui Dumnezeu și a semenilor. Religia falsă este religia centrată pe eu.

vii. Criticarea semenilor. Odată ce acest om se compară cu ceilalți oameni și se vede mai mare decât ei, nu doar că ajunge convins de propria bunătate ci, chiar în rugăciune, oferă o critică subtilă și directă față de aceștia. Nu doar că dezvoltă un complex de superioritate ci și se erijează în comentarii cu privire la starea acestora. Oamenii care critică sunt oamenii falsei religii, sunt oamenii care se compară cu ceilalți. Când critici spui că tu ești mai bun decât celălalt.

viii. Coruperea rugăciunii. Rugăciunea este una dintre cele mai duhovnicești practici, este locul și momentul în care intrăm în comuniune cu Dumnezeu. Fariseismul religios corupe și spurcă această practică datorită mândriei și aroganței.

ix. Credința în sine. Dintre toate aceste caracteristici aceasta este apogeul și climaxul necredinței. Este esența vieții trăite fără de Dumnezeu. Dacă bunătatea se găsește în noi înșine și dacă faptele noastre constituie o temelie și un motiv pentru a ne compara cu ceilalți atunci, cu siguranță, este permis și recomandat să ne punem încrederea în noi înșine. Pentru acest motiv fariseii merg în iad.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s