Este drept ca Dumnezeu să aleagă doar unii oameni?

Deşi Dumnezeu din veşnicie a ales pe unii să fie părtaşi mântuirii în Hristos, iar pe restul i-a respins, în ambele cazuri El a acţionat în conformitate cu buna plăcere a voii Sale suverane, fără să fi fost nedrept, tiranic, crud sau părtinitor faţă de oameni. Spurgeon spunea: „ceea ce mă uimeşte pe mine nu este că Dumnezeu nu i-a ales pe toţi, ci că Dumnezeu m-a ales pe mine.” Când Hristos a vindecat un singur bolnav la scăldătoare nimeni nu i-a reproşat că nu i-a vindecat pe toţi.[1]

În primul rând, El nu este nedrept în respingerea unora pentru că „Domnul este drept în toate căile Lui” (Psalmii 145.17). Mântuirea şi condamnarea sunt faptele Lui şi de aceea nici una dintre ele nu este nedreaptă.

Doi, Este indubitabil că Tatăl atrage unii oameni la Hristos şi îi mântuieşte în El cu o mântuire veşnică[2] şi că nu îi atrage şi mântuieşte pe alţii; şi dacă nu este nedrept ca Dumnezeu să nu îi salveze după ce s-au născut, atunci nu este nedrept nici să determine acest lucru înainte să se fi născut.

Trei, Dumnezeu, nefiind tras la socoteală pentru ceea ce face ci fiind Domn peste toate creaturile Sale, nu poate fi acuzat de nedreptate prin dispunerea celor ce-s ai Lui așa cum doreşte.[3] Decretul lui Dumnezeu „nu este un at de nedreptate, ci de domnie și suveranitate”.[4]

Patru, Dumnezeu poate fi considerat nedrept numai dacă se poate dovedi că cei pe care El îi condamnă merită mântuirea pe care El o oferă necondiţionat celor aleşi de El. Dar atunci când harul devine obligatoriu, îşi pierde caracterul gratuit, nemeritat şi încetează, astfel, să mai fie har.[5]

Cinci, Dumnezeu nu poate fi considerat nedrept pentru că îi condamnă pe cei care merită pe drept condamnarea, dar care nu vin niciodată la El cu pocăinţă şi nici nu o doresc. Cu siguranţă dacă cineva ar dori ca Dumnezeu să fie drept în sens strict şi exclusiv, nimeni n-ar experimenta vreodată mântuirea.[6]

Şase, Dumnezeu este îndreptăţit să nu mântuiască pe nimeni aşa cum a procedat cu îngerii (2 Petru 2:4). Dacă Dumnezeu îi mântuie pe unii, aceasta este o demonstraţie a harului care întrece cerinţele dreptăţii şi echităţii.

Şapte, intuiţia ne învaţă că trebuie să-i tratăm pe oameni ca egali dar ea nu trebuie să fie impusă asupra lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu nu poat fi măsurată după standardul rațiunii omenești.[7]

Opt, omul nu e îndreptăţit să-L judece pe Dumnezeu altfel s-ar afirma că El ar fi obligat să dea socoteală şi, de asemenea, că oamenii ar fi nişte judecători competenţi care sunt în stare, potrivit cu înţelep­ciunea lor, să pronunţe vreo hotărâre în această cauză.

Nouă, Dumnezeu este absolut drept când pedepseşte păcatul, de vreme ce omul păcătuieşte de bună voie şi asta chiar dacă omul păcătuieşte cu o minte liberă sau cu una robită.

Zece, harul se explică prin predestinare. Dacă Dumnezeu nu ar fi ales nici pe Iacov, nici pe Esau şi mergeau amândoi în iad El era drept pentru că amândoi meritau asta. Dar dacă Dumnezeu a hotărât să îl aleagă pe Iacov şi să îi dea har, unii spun că ar fi trebuit să îl aleagă şi pe Esau pentru a fi corect, ori tocmai acest „ar fi trebuit” este străin conceptului biblic de har. „Păgânismul antic credea despre fiecare zeu că este legat de închinătorii săi prin legături de interes propriu, deoarece depindea de slujbele şi darurilor lor, în ce privea bunăstarea sa. Păgânismul modern are ca fond al gândirii sale un sentiment asemănător, cum că Dumnezeu este, oarecum obligat să iubească şi să ne ajute, oricât de puţin am merita-o.”[8]

Unsprezece, voia lui Dumnezeu este cauza finală a oricărui lucru şi atunci, ori de câte ori cauţi un răspuns la întrebarea: de ce a vrut Dumnezeu aşa ceva?, cauţi, de fapt, ceva mai mare şi mai înalt decât voia lui Dumnezeu, ceea ce nu poate fi găsit. Omul este limitat şi nu înţelege toată dreptatea lui Dumnezeu. Însă acest decret ascuns al lui Dumnezeu nu trebuie cercetat, ci trebuie admirat, uimiţi fiind de complexitatea şi perfecţiunea lui.

Doisprezece, Evanghelia nu învață corectitudinea ci iertarea. „Am fi într-o mare încurcătură dacă Dumnezeu ar fi „corect” cu noi”. Singurul lucru corect pe care îl merităm este moartea. Însă Dumnezeu se raportează la noi prin iertare și har.[9]

Treisprezece, această perspectivă a corectitudinii duce la concluzii complet iraționale. Ar trebui ca toți oamenii să audă Evanghelia, toți să audă aceeași măsură, toți ar trebui să participe la aceeași biserică deoarece unele sunt moarte iar în altele prezența lui Dumnezeu este vie,  toți ar trebui să se nască în familii de credincioși pentru că acolo se manifestă prima dată influența lui Dumnezeu, toți ar trebui să aibă aceeași inteligență. Totuși aceasta nu este doctrina Scripturii. Un om din junglă poate fi mântuit la fel ca un academician datorită lucrării Duhului Sfânt.[10]

[1] Michael Scott Horton, Mission Accomplished, (Nashville: Thomas Nelson Publishers, 1986), 50.

[2] Jerome Zanchius, The Doctrine of Absolute Predestination, 113.

[3] Jerome Zanchius, The Doctrine of Absolute Predestination, 114.

[4] Cristopher Ness, Antidote Against Arminianism, 21.

[5] Thomas J. Nettles, Prin harul şi pentru slava Lui, (Oradea: Reformatio, 2006), 342.

[6] Thomas J. Nettles, Prin harul şi pentru slava Lui, 335.

[7] Cristopher Ness, Antidote Against Arminianism, 20.

[8] J.I. Packer, Să-L Cunoaştem pe Dumnezeu, (Cluj-Napoca: Logos, 1993), 160.

[9] A. Bernhard Kuiper, 18.

[10] A. Bernhard Kuiper, 19.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s