Crăciunul – o pepinieră a ereziilor teologice

în top aș pune această strofă eretică și aberantă

cafs

TOP: Cântarea „Se naște iar Isus” (Puiu Chibici)

„Se naște iar Isus” – Doamne ferește! Sperăm să nu se mai nască nici un isus că avem destui hristoși mincinoși, falși, foarte ușuratici, romantici, confortabili, plăcuți, neajutorați.

„Pentru a câta oară” se naște? Nu se mai naște nicăieri și niciodată. Doar „vine” a doua oară. Cât de curând. Sper să nu ne prind cântând aberațiile astea. De data asta nu vine în pântecul unei femei ci pe norii cerului. Atâta tot.

„Plângând, înfrigurat și tremurând?” Cine domle’? Pentru că Hristosul meu este de 2000 de ani în glorie, la dreapta Tatălui, așteaptă ca toți vrăjmașii să-I fie făcuți așternut picioarelor, este Domn și Mântuitor, Conducător plin de putere. Insist, la cine vă referiți?

„Și-ți bate la inimă blând? ”Nu-ți bate la nici o inimă. El îți schimbă inima, îți cucerește inima, te atrage, te convinge, te luminează, te învie, dă cu tine de pământ dacă e nevoie. Nu bate nicăieri, decât pe la ușa unor adunări.

„Dar tu Îl ții afară”. Nu Îl ține nimeni afară. El nu este afară. Este înlăuntru. Este în cer. Este în trupul Lui. Este în noi credincioșii. Este și va fi unde trebuie să fie. Nu este afară. Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, mincinoșii și toți păcătoșii neregenerați. El nu este afară.

Mai amintesc următoarele strofe:

1. Cântarea „Iesle sfântă, tron divin” (Ami și Crista). Ferească Dumnezeu să ne închinăm ieslei „sfinte”. Isus a fost pruncul sfânt, nu ieslea. Nu este nimic fantastic în faptul că ieslea l-a încălzit pe Isus. Cu atât am rămas? Cu a ne închina și a cânta despre ieslea sfântă? Doamne ferește! Atât de lipsiți de imaginație suntem încât să ajungem să ne închinăm ieslei? Suntem evanghelici, pentru numele Domnului, sau ce suntem?

O iesle sfanta, tron divin

O lume-ti canta nencetat

C-ai incalzit in noaptea sfanta

Pe Fiul Celui Prea Inalt

2. Cântarea „O noapte sfântă”. Noi nu mai suntem conduși spre iesle pentru că nu mai este nici o iesle. Nu suntem nici conduși de stea. Nimeni și niciodată. Regele nu mai stă în nici o iesle. Este înălțat în glorie, stă la dreapta lui Dumnezeu și conduce tot universul.

Conduși de stea spre ieslea Lui săracă

Și noi ca magii adânc ne smerim

Vrem darul nostru pruncului să placă

Întreagă viață Lui o dăruim

El rege-al regilor stă într-o iesle

Simțind din plin necazul nostru greu.

3. Cântarea „Astăzi vin să-mi pleci genunchii”. Nu ne putem închina înaintea niciunei iesle pentru că nu există vreo iesle în care să fie Isus. Copilașul nu este obosit de frig și cale. Aceste versuri sunt compuse pentru a stârni o milă nedemnă de întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Astazi vin sa-mi plec genunchii

Inaintea ieslei Tale,

/: Copilas din alta lume,

Obosit de frig si cale.

4. Cântarea „Hai deschide inima ta” (Callatis Praise). În inimile noastre nu există nici o minune pe care trebuie să o descoperim. În viața noastră nu este nici o iesle. Și Hristos nu se mai naște în nici o iesle niciodată. Inimile noastre sunt stricate pentru că ne naștem în păcat. Dumnezeu schimbă inimile împietrite (Ez. 36:26) și le eliberează de păcat (Col. 2:11; Deut. 30:6). Dumnezeu zidește inimi curate (Ps. 51:10) și El le deschide (Fapte 16:14). Această cântare este pelagiană în însăși esența ei. Înlătură realitatea transformării de care avem nevoie.

Hai deschide inima ta

Sa gasesti minunea din ea

Ca intr-o iesle si-n viata ta

S-a nascut Mesia

5. Cântarea „Îngerii mii în ceruri cântă”. Am și eu atâta minte să înțeleg că este o figură de stil chemarea „vino azi la ieslea sfântă”. Deși înțeleg că nu este o chemare la vizitarea ieslei în mod literal, totuși nu găsesc vreo explicație coerentă a acestei figuri de stil. La ce iesle să vii? În plus, cât de adevărat este că viața noastră trebuie „predată” Lui ca un fel de „dar dorit”? Îl arată pe Isus în postura de Acela care tânjește după ceva ce, de fapt, noi avem obligația să îi cedăm pentru că El este Creatorul nostru cu drepturi depline asupra noastră iar noi niște robi necredincioși care trebuie să facem ce suntem datori să facem. Convertirea este o capitulare, o cedare, o proșternere, o oprire și o întoarcere realizată sub implusul Duhului Sfânt. Nu este nici un fel de dar pe care îl facem noi Domnului. Nu vi se pare periculos că în Biblie darurile spirituale le face Dumnezeu iar noi afirmăm exact opusul – că noi îi facem daruri Lui? (Ef. 2:8 – credința și mântuirea; Fapte 2:38 – Duhul Sfânt; Romani 5:15, 16 – darul harului, 17 – neprihănirea,  6:23 – viața veșnică)

Vino azi la ieslea sfanta,

Lauda sa-I aduci smerit,

Viata ta doar Lui predata

Pentru El e-un dar dorit.

6. Cântarea „O ce veste îmbucurătoare”. Sunt cel puțin două versuri (subliniate mai jos) care nu văd să prezinte corect mântuirea și venirea Mântuitorului. El „ne scapă din nevoi”? Din care? Ce „nevoi”? Termenul nevoi poate fi interpretat în prea multe feluri și de obicei nu îl folosim pentru a prezenta adevăratele noastre nevoi spirituale. Apoi „ea stâmpără orice dureri” la ce se referă? Ce „dureri” stâmpără? De stomac, de cap, de măsele? Dureri sufletești sau ..? Ne stâmpără dureri prin faptul că ne ia de pe pământ când murim sau că suntem vindecați fizic deplin? Este foarte confuz pentru mine să integrez într-o teologie biblică acest tip de propoziții care, mi se pare mie, sunt compuse ca să facă rimă nu ca să exprime un adevăr biblic.

Iata, S-a nascut Isus

Mantuire ne-a adus !

El ne scapa din nevoi

Dumnezeu este cu noi !

.

O, ce veste imbucuratoare !

Ea stampara orice dureri !

Domnul de sus la noi se coboara

Cel Sfant, ca sa ne ridice la cer !

7. „Fă-i loc lui Isus în inima ta” (Vitamina C). Cum am arătat deja mai sus, noi nu trebuie să-I facem loc lui Isus în inimă pentru simplul motiv că El nu intră în inimile noastre stricate ci întâi le schimbă. El o face, nu noi. Apoi intră să locuiască în inimă fără invitația noastră. El nu stă la ușa nimănui, decât la ușa unor biserici care s-au îndepărtat din prezența Lui binecuvântată.

În bucuria lor, Uită pe Mântuitor,

Fă-I loc lui Isus în inima ta

La uşă nu-L lăsa,

Primeşte-L în casa ta

Fă-I loc în inima ta /: Lui Mesia. :/

Anunțuri

26 de gânduri despre “Crăciunul – o pepinieră a ereziilor teologice

  1. Dragă Andrei, apreciez țelul tău pentru adevăr și teologie corectă. Apreciez și faptul că avertizezi asupra unor erezii cristologice periculoase. Cu toate acestea, cred că trebuie să dai atenție limbajului metaforic care are rolul de a ne face să retrăim evenimentele. Nu aș accepta expresia „să se nască Isus în inima ta” pentru că evident e o confuzie teologică evidentă, nici dezonorarea lui Cristos ca fiind necăjit și plângând la ușa inimii cuiva, însă cred că zelul tău e exagerat și ignori puterea unor metafore și expresii poetice care ajută la vizualizarea mentală a evenimentului. Criticiile trebuie făcute cu grijă pentru a fi constructive, iar nu pentru a găsi noduri în papură pentru toate cuvintele. Dacă ai aborda cu aceeași măsură psalmii, aș zâmbi.

    Apreciază

    1. Exemplifică-mi din critica mea acele metafore pe care nu le-am înțeles eu. Sunt dispus să învăț. Sunt prea literalist uneori. Sunt de acord. Dar nu înțeleg în ce fel este necesar ca eu să retrăiesc evenimentul nașterii Mântuitorului în sensul în care eu ACUM trebuie să mă închin unui prunc, la ieslea Lui … etc. Chiar nu mă ducea mintea. Nu exagerez. Aștept răspunsul tău.

      Apreciază

      1. Dragă Andrei! Scriptura și Cristos este o priveliște prin care noi contemplăm prin credință gloria Sa văzută în persoana și lucrarea Sa. Scriptura nu este doar o carte de învățătură, ci ea are în centrul ei o istorie a răscumpărării (teologia biblică se ocupă cu treaba asta), și evangheliile caută să ne trezească mintea și inima în așa fel încât „să privim” la derularea evenimentelor Evangheliei. A spune despre mine că pot fi călăuzit precum magii de stea spre ieslea Betleemului nu este nicio erezie. Expresiile și metaforele folosite își au scopul lor. Ieslea a fost rece și Copilul a fost într-adevăr respins. A evoca astfel de adevăruri nu înseamnă a răspândi erezii.

        Apreciază

      2. Evident că nu toate erorile sunt erezii. Cred asta. Dar la grămadă ele compun ereziile (deși nu orice fel de combinație a erorilor).

        Într-adevăr, deși nu cred că poți fi călăuzit prin stea ca magii (nu că nu poate face Dumnezeu asta ci pentru că nu găsesc argument că ar mai folosi această metodă și chiar dacă ar folosi-o excepțional nu văd de ce aș cânta an de an această chestiune preznetă potențial într-un loc obscur din lume pentru un scop care nu mai are cum să se lege de nașterea lui Isus) totuși nu afirm că această credință ar fi o erezie. Alte afirmații de mai sus sunt totuși erezii. Asta o consider o eroare de înțelegere a felului în care Dumnezeu călăuzește.

        Eu nu condamn evocarea evenimentelor trecutului. Ar însemna să neg Biblia. Eu critic vehement aducerea în PREZENT a unor evenimente trecute și provocarea publicului la a reacționa față de Hristos ca și cum ar fi prunc acum, sau de a se duce spre locuri care au existat doar atunci și spre care astăzi nu ne putem duce și nici nu are sens să o facem, Nu cred că este corect a îmbrăca în metafore compuse de noi doctrine ca și regenerarea, întruparea Fiului, depravarea omului – care oricum sunt înțelese atât de prost. De ce să promovez confuzia în acest fel?

        Apreciază

      3. „Dar nu înțeleg în ce fel este necesar ca eu să retrăiesc evenimentul nașterii Mântuitorului în sensul în care eu ACUM trebuie să mă închin unui prunc, la ieslea Lui”

        Ma gandesc ca ai auzit de cantarea „O come all ye faithful” (care se afla si in „Trinity Hymnal” o carte de cantari reformata). Chiar in prima strofa apar cuvintele „Oh come ye, oh come ye to Bethlehem”. Acelasi sens au si acele cuvinte pe care zici ca nu le intelegi.

        Iar despre cantarea „Hai deschide inima ta” ai zis ca e pelagiana. Vrei tu sa zici ca acea cantare neaga pacatul originar si necesitatea harului pentru mantuire? Unde vezi tu aceste lucruri mentionate in cantarea aia? Chiar exagerezi la punctul ala. Studiaza diferenta dintre pelagieni si arminieni.

        Apreciază

      4. Nu poti spune ca o cantare e pelagiana doar pentru ca ea nu mentioneaza necesitatea harului. Folosind gandirea asta, ar trebui sa spunem ca „A mighty fortress is our God” (a lui Luther) neaga Trinitatea prin faptul ca nu o mentioneaza deloc.

        Apreciază

  2. Persifland munca, chiar si mediocra, a unor oameni, nu cred ca va ajuta in dezvaluirea unor doctrine biblice. Oamenii astia au facut ce au putut cu resursele pe care le-au avut (intelectuale, spirituale etc). Icoanele de pe peretii bisericilor nu cred ca au avut ca scop vreodata suplinirea adevarului, ci aratarea lui (desigur sub o forma minimala) unor oameni simpli. Orice forma de creatie, cantec, pictura, poezie reprezinta o expresie a sentimentelor. Ele pornesc de la o realitate, dar nu poti pretinde ca ele spun adevarul.
    Adevarul este cel scris, desi si acolo apar discutii bazate pe traducerile defectuoase. Asa ca daca ar fi sa incepem in a critica, aici cred ca ar trebui sa fie inceputul.
    Apropo, pomenesti de Craciun, dar ca teolog (si sper ca detii cunostinta asta, daca nu ar trebui sa fii mult mai smerit) ar trebui sa atragi atentia in primul rand asupra faptului ca aceasta sarbatoarea nu are nimic de-a face cu nasterea lui Isus. 25 Decembrie e aniversarsarea lui Mithras. Nu crezi ca e mai de criticat asta, decat niste sentimentalisme ale unor crestini simplisti?

    Apreciază

    1. am criticat la vremea potrivită și aspectul amintit de dumneavoastră

      în același timp pentru mine toate zilele sunt ale lui Dumnezeu. eu nu cred în zei așa că nu mă interesează cine dedică zilele lui Dumnezeu altora zei – de orice soi ar fi ei. Nu mă afectează – acești zei nu există. Eu îl celebrez pe Dumnezeu zilnic inclusiv în 25 decembrie. Și o fac mai cu seamă în 25 decembrie și ca o revoltă împotriva oricărui alt tip de închinare fals.

      Apreciază

    2. Pana recent si eu am crezut ca (,) crestinii au imprumutat data de 25 de decembrie de la pagani dar am gasit un articol cu niste argument destul de solide care indica faptul ca este destul de posibil ca Isus sa se fi nascut pe finalul lui decembrie: http://taylormarshall.com/2012/12/yes-christ-was-really-born-on-december.html si acelasi lucru am auzit recent de la James White (ar cam fi trebuit sa auzi de el daca esti reformat 😀 ) http://www.sermonaudio.com/sermoninfo.asp?SID=12231523431

      Apreciază

  3. Mai semnalizez si eu o cantare ce intra usor in aceeasi categorie:

    Maria te-ai gandit ca Fiul tau
    Va fii candva un Rege
    Oare te-ai gândit ca Fiul tau
    Moartea o sa dezlege
    Te-ai gandit acest Fiul al tau va face totul nou
    Acest copil al pacii, va fii al pacii sol

    Maria te-ai gandit ca Fiul tau
    Va da la orbi vedere
    Oare te-ai gândit ca Fiul tau
    Va stapani furtuna
    Te-ai gandit acest Fiu al tau e Rege sus in cer
    Cand priveai la chipul Sau îl priveai pe Dumnezeu

    Si orbii vad si surzii aud
    Si schiopii merg din nou
    Si toti acei ce cred în El
    Vor fii născuţi din nou
    Maria te-ai gândit

    Maria te-ai gândit ca Fiul tau
    Va fii un Miel de jertfa
    Oare te-ai gandit ca Fiul tau
    Trai-va pentru moarte
    Te-ai gandit că Fiul tau va raspandi lumina
    Si ca viata si-o va da pentru-a ta

    Bine ca nu cantam si Ave Maria a lui Schubert!

    Apreciază

    1. Din cate vad eu, cantecul este despre Fiul Mariei. Nu este nicio inchinare adusa Mariei (cu toate ca ingerul i-a facut plecaciune). Cantecul este sub forma unei intebari care are raspunsuri care spun adevaruri despre Fiul. Cred ca voi l-ati lua la rost si pe inger sau pe Luca pentru textul de mai jos.
      “Îngerul a intrat la ea și i-a zis: – Plecăciune, ție căreia ți s-a arătat bunăvoință! Domnul este cu tine! (Binecuvântată ești tu între femei!) Ea a fost foarte tulburată de mesajul îngerului și se gândea ce ar putea să însemne salutul acesta. Îngerul i-a zis: – Nu te teme, Maria, pentru că ai găsit har din partea lui Dumnezeu! Iată că vei rămâne însărcinată și vei naște un Fiu, Căruia Îi vei pune numele Isus. El va fi mare și va fi numit „Fiul Celui Preaînalt“, iar Domnul Dumnezeu Îi va da tronul strămoșului Său, David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci și Împărăția Lui nu va avea sfârșit!”
      ‭‭Luca‬ ‭1:28-33‬ ‭NTR‬‬
      http://bible.com/126/luk.1.28-33.ntr

      Apreciază

      1. Nu stiu cum vezi tu ca acest cântec este despre Fiul Mariei…cântecul se adresează direct Mariei si e in construit in jurul unei întrebări retorice „Maria te-ai gandit ca …”. Cum poate fi acesta un cântec spre slava lui Dumnezeu daca nu ii e adresat lui si/sau nu este despre el (ci despre (im)posibilitatea ca Maria sa fi avut astfel de gânduri)

        Apreciază

  4. Imi poti explica de ce ai spus ca (,) cantarea „Hai deschide inima ta” este pelagiana? Neaga ea pacatul originar sau necesitatea harului pentru mantuire? E o diferenta semnificativa intre pelagianism si arminianism.

    Apreciază

      1. Observ ca esti prea arogant ca sa aprobi comentariile care arata ca gresesti, chiar si intr-un lucru mic si relativ nesemnificativ. Am fost curios daca esti capabil sa recunosti ca ai gresit si sa stergi o singura propozitie („Această cântare este pelagiană în însăși esența ei”), dar vad ca nu esti capabil, si daca nu esti capabil intr-o chestie atat de micuta, atunci la fel vei face si cu lucruri mai mari.

        Apreciază

  5. Dragă Andrei,

    Cu mare greutate m-am hotărât să prezint perspectiva mea asupra temei abordate, deoarece am o reacție viscerală față de opiniomanie și opiniomani și nu doresc să mă identific cu ei – Dumnezeu nu m-a chemat să am o opinie despre orice, oricând și față de oricine și deoarece detest dezbaterile care precedă cunoașterea reciprocă într-o relație – iar noi ne cunoaștem doar din auzite, prin intermediari.

    Pentru că totuși îți scriu, te avertizez că voi fi lung – nu pot altfel. Chestiunea mi se pare complexă, implicând multe aspecte, și nu pot să mă raportez strict la prezentarea pe care tu o faci „ereziilor teologice” ale Crăciunului. Scopul meu principal nu este unul ofensiv, ci persuasiv, nu doresc să combat ce scrii, ci să conving cu privire la o altă perspectivă și, evident, o altă abordare. Doresc să lămuresc de la început intenția și premisele mele. Îți scriu gânduri născute dintr-o minte imperfectă și luminată în mod parțial de Duhul Sfânt cu nădejdea că, în interacțiune cu gândurile tale născute tot într-o minte imperfectă și luminată tot în mod parțial de Duhul Sfânt, lumina mea va învinge umbrele tale și umbrele mele vor fi învinse de lumina ta, astfel încât, în final, Duhul Adevărului Își va fi întărit lumina în fiecare dintre noi și Adevărul va fi strălucit mai puternic întru slava lui Cristos.

    Înainte de toate, fără să contest – deocamdată – validitatea criticii pe care o faci celor 7 cântări din imnografia Întrupării, îmi exprim o îndoială. În înțelegerea mea, articolul tău este inoportun prin momentul de lansare și nebiblic prin maniera de abordare. Am să mă explic.
    Citindu-ți articolul, nu am putut să nu mă întreb: „Ce urmărești prin acest articol?” Nu te suspectez de opiniomanie sau de „aflarea în treabă” specifică plaiului mioritic. Primul gând a fost că încerci să convingi, dar nici acest gând nu m-a convins pentru simplul motiv că tonul articolului tău nu este atât argumentativ cât persiflant. Cu siguranță, dacă încercarea ta e să convingi cu privire la ereziile „cântate” ale Nașterii, nu reușești să-i convinși decât pe cei deja convinși, pe cei care, așa cum înțeleg din alte atitudini pe care le-ai exprimat în mediul virtual că îți displace, practică lenea mintală – dar de astă dată în ograda ta. M-am silit să citesc textul tău aliniindu-mi mintea la „intenția autorului” și să călătoresc la pas cu gândirea prin argumentația ta ca să văd pietrele stabile pe care vrei să mi le pui sub picioare pentru a mă conduce de pe malul bucuriei personale de a mă închina prin (unele dintre) aceste cântări pe malul hotărârii de a abandona acest limbaj de închinare. M-am trezit la mijlocul drumului cu mintea oscilând în echilibru fragil pe piatra lunecoasă a câte unui argument (potențial) real în timp ce următorul „argument” se topea ca o umbră sub talpa gândului meu.

    Dacă încerci să fii loial și prin acest articol scopului tău general – cum deduc din titlul blogului – de „trezire a minții”, ai un țel biblic curat. După înțelegerea mea, țelurile biblice trebuie dublate de mijloace biblice, altfel urmărirea țelurilor biblice prin mijloace personale devine manifestarea unui spirit independent și liber cugetător nu a unui spirit umil și supus voii suverane a lui Dumnezeu. Potrivit Scripturii, formele de închinare falsă sunt generate de mentalități corupte prin ignoranță sau răzvrătire și conduc la inimi împietrite, iar atacarea rodului nu modifică esențial natura pomului. Te provoc să-ți privești mai detașat acum, în perioada post-sărbătorească articolul și să evaluezi dacă prin cuvintele tale bați crengile sau încerci să altoiești pomul Sărbătorii Nașterii cu o nouă gândire. Personal, mi-ai lăsat impresia că ținta ta sunt simptomele, nu cauza lor.

    Mentalitățile contrare Evangheliei – cum bine știi, desigur – nu sunt simple manifestări ale „cărnii și sângelui”, ci fortificații spirituale, iar armele de atac trebuie să fie de natură spirituală. Aici mi-ai putea replica faptul că argumentația ta se întemeiază pe Cuvântul lui Dumnezeu – arma spirituală prin excelență. Totuși, disputele lui Isus cu scribii și învățații zilelor Sale ne avertizează solemn că erudiția biblică poate ea însăși să devină redută demonică împotriva (re)cunoașterii Adevărului întrupat. Ceea ce ne determină să înțelegem că utilizarea „sabiei Duhului” drept armă spirituală împotriva mentalităților potrivnice Evangheliei presupune mai mult decât doctrină corectă și citate exacte. Nu e timpul și locul să dezbat aici ce înseamnă „mai mult”, scopul meu este să cumulez argumente pentru lărgirea perspectivei prin așezarea unor principii sănătoase. Așadar, proclamarea „goală” a dreptelor doctrine nu e suficientă. Prin urmare: cum trebuie folosit Cuvântul astfel încât adevărul biblic să fie într-adevăr o armă spirituală împotriva reflexelor mintale sărbătorești contrare Evangheliei? Și ce loc are măsurarea colindelor noastre cu adevărul în acest demers? Și chiar și acest demers: când și cum trebuie făcut?

    „Trezirea minții” cu privire la pepiniera de erezii a Crăciunului?! (În treacăt fie spus, sunt unul dintre cei care a încetat de mult să sărbătorească Crăciunul – până și limbajul mi l-am purificat de acest termen pe care nu mă vei auzi utilizându-l decât în raport cu sărbătoarea comercială. În rest eu sărbătoresc – până și prin limbaj – Nașterea sau Întruparea Domnului). Sugerez, după cum anticipam, că momentul ales pentru un astfel de demers este cu totul inoportun. Pentru o înțelegere mai bună, ilustrez cu un un mic incident recent din familia noastră. Băiatul era pe punctul de a pleca la o zi de naștere a unui coleg de clasă iar soția l-a certat pentru că nu era una dintre acele relații în care considera că e necesar să investești atât de mult. Băiatul meu confirmase pe baza învoirii pe care eu i-o dădusem și, oarecum, s-a întâmplat să nu comunic suficient de bine și cu soția. Am oprit-o pe soția mea și i-am spus: „Decizia este luată, am confirmat. Saul va merge la această zi de naștere. Dacă avem ceva de discutat cu privire la principiul după care selectăm zilele de naștere o facem mai târziu, nu în sărbătoare. Acum trebuie să-l lăsăm pe Saul să se bucure.” Iar soția mea a simțit și ea că aceasta era calea înțelepciunii în situația dată.

    Evident, uneori Dumnezeu curmă în Scripturi sărbători false prin intervenție directă, iar alteori Își confruntă poporul prin trimișii Săi în toiul sărbătorilor. Însă de cele mai multe ori Dumnezeu Își manifestă îndurarea și răbdarea intervenind de o manieră mult mai complexă în viața poporului Său pentru a ajunge la inima lor și a genera schimbarea inimilor și, prin implicație, schimbarea sărbătorilor. În Sărbătoarea Nașterii celebrăm tocmai intervenția mântuitoare a lui Dumnezeu printr-o „întrupare” a Cuvântului și printr-o „locuire” a Cuvântului între noi, un proces de croire a mântuirii noastre care a făcut ca, pentru o vreme, Mântuitorul să viețuiască în trupul păcatului și să conviețuiască cu purtătorii păcatului, cu structurile păcatului, cu consecințele păcatului – evident, fără păcat. Și în timp ce Mântuitorul creștea în lume, păcatul își făcea lucrarea mai departe în lume. „Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3.17).

    Spuneai la un moment dat într-unul dintre comentarii că ai făcut acest pas ca o „revoltă împotriva oricărui alt tip de închinare fals”. Întrebarea mea este dacă Dumnezeu ne-a trimis să ne manifestăm revolta sau să demonstrăm, cu înțelepciune și putere dobândite din Duhul Sfânt, forța transformatoare a Împărăției Sale în Numele Său. Oare tendința ta temperamentală – nu te cunosc îndeajuns, dar am indicii să presupun – spre revoltă și tendința mea temperamentală – certă, mă cunosc îndeajuns – spre pasivitate nu sunt amândouă funcții ale cărnii care trebuie „lepădate” pe calea urmării lui Cristos, în căutarea acelor manifestări de sine „înviate” prin puterea Duhului care L-a înviat pe Cristos din morți și care – uluitor! – ne locuiește. Nu neg ci afirm capacitatea și voința Duhului de a le insufla uneori intense sentimente de revoltă trimișilor Săi. Chiar și în acest caz revolta trebuie să poarte marca Duhului și mireasma Anului Îndurării dăruit nouă prin Cristos, urmând procesul răstignire-moarte-înviere prin care revolta/pasivitatea carnală nativă se metamorfozează într-o revoltă duhovnicească curată. Iar această revoltă va fi în stare, OARECUM, prin grația divină, să manifeste întreg caracterul lui Dumnezeu, nu doar sfințenia și dreptatea, dar și îndurarea și blândețea Lui. În general însă, la nivelul la care funcționăm noi ca trimiși ai lui Dumnezeu încă imaturi și în formare, probabil că se aplică cu prioritate principiul general „[revolta] omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (am înlocuit în Iacov 1.20 rădăcina prin rodul ei).

    În plus, Adevărul nu este niciodată de natură strict doctrinară. Adevărul este personal și divin – Cristos este Adevărul (Ioan 14.6). Adevărul este eclesial și comunitar – Biserica este „stâlpul și temelia Adevărului” în lume (1 Tim. 3.15). Adevărul este relațional – trebuie spus „în dragoste” (Efe. 4.15). Adevărul, din perspectiva subiectivă a reflectării Lui în înțelegerea credinciosului, este dinamic, implică progresie, creștere – „spunând adevărul … să creștem în toate privințele” (Efe. 4.15). Prin urmare, rostirea adevărurilor doctrinare ale Adevărului trebuie să țină cont de Adevărul întreg.

    Când pătrund în „pepiniera ereziilor teologice” – folosesc termenul în sens larg, nu referindu-mă strict la repertoriul Nașterii – pașii mei nu-și pot permite să strivească neglijent orice nu corespunde metrului și șublerului doctrinar. Cunosc un tânăr muzician în devenire care îmi descrie adeseori chinul său în fața unor cântări din imnologia neo-protestantă. Îl înțeleg doar prin analogie cu chinul inimii mele în fața analfabetismului biblic și teologic care răzbate din bisericile lui Cristos prin care am ajuns. Asta însă nu mă face să consider Biserica întreagă și relațiile mele în Biserică o „pepinieră a ereziilor teologice” și nici să încerc să impun în relațiile mele un standard exterior de theological corectness. Am înțeles că într-o anumită biserică locală, oamenii au încetat să se mai roage public deoarece rugăciunile lor le-au fost evaluate în mod public din punct de vedere al corectitudinii teologice. Trăiesc în inima Europei, în locul unde au fost generate aberantele standarde în estimarea dimensiunilor corecte ale roșilor, morcovilor, castraveților șamd. pentru a fi demne de piața europeană. Și totuși, undeva, pe drum, societatea legumelor perfecte a pierdut ceva esențial: aroma, gustul, textura legumelor și plăcerea de a mânca. Mi-e dor de merele viermănoase din ograda bunicii din care puteam să consum uneori doar trei sferturi. Tocmai am citit în zorii zilei din Scripturi că între noi „nu sunt mulți înțelepți în felul oamenilor, nici mulți puternici, nici mulți de viță nobilă”, iar acest lucru este pentru Dumnezeu o oportunitate să-Și manifeste gloria și să ne jefuiască pe noi de orice motiv de laudă (1 Cor. 1). Nu apăr și nu promovez ignoranța biblică, nici nu am niciun interes să protejez „viermii” teologici, însă nu accept sub nicio formă, nici chiar în lupta împotriva lor, să „bat crengile”. Iar ca să replantez rădăcinile sau să altoiesc pomul schimbând mentalități, și să fiu eficient în lupta reformării Bisericii sugerez că strategia mea trebuie să cuprindă cel puțin două elemente: (1) trebuie să fiu precaut să păstrez alături de prioritatea iubirii de Cristos prioritatea prețuirii Bisericii, căci relațiile mele sunt punțile pe care transmit „adevărul care [ne] va face liberi” (Ioan 8.32), trebuie să port lupta în Biserică, pentru Biserică și împreună cu Biserica; (2) Aș începe cu „balaurii” teologici, aș continua cu „șerpii” și abia apoi, având în spate o Biserică purificată de aceștia, împreună, am porni în căutarea „viermilor” teologici; iar în timpul primelor lupte, nu am nicio problemă să consumăm selectiv și mere cu viermi.

    În ce privesc ereziile din sărbătoarea Întrupării, noi nu abordăm colinde „goale”, noi abordăm un limbaj de închinare care are o poveste și o istorie, are o întrepătrundere cu istoria vieților și comunităților locale și care evocă sentimente și amintiri. În plus, fiecare colind are melodie și are poezie, are un miez al unui mesaj dominant și are o coajă a unui limbaj caracterizat de aplicarea – mai mult sau mai puțin inspirată – a unor procedee stilistice. Sugerez că atacul, fie el chiar asezonat cu concepte biblice și teologice, nu este maniera sănătoasă și eficientă de abordare – dacă țintim spre transformarea formelor de închinare false prin transformarea inimii (în sens evreiesc).

    Aș mai putea vorbi aici – dar deja devin exagerat în lungimea răspunsului meu – despre modul în care se aplică principiul kenotic al Întrupării (golirea de sine al lui Cristos, Fil. 2.1-11) la felul cum abordăm această chemare la reformarea Bisericii, și, prin implicație, a limbajului de închinare al Bisericii. De asemenea, e important să nu uităm: Cuvântul lui Dumnezeu este mai mult decât Cuvântul scris al lui Dumnezeu, Scriptura. Pentru ca noi să cunoaștem Cuvântul lui Dumnezeu a fost nevoie de cele două întrupări ale Sale: în limbaj, prin înscripturare și în istorie, prin întrupare. Ambele sunt forme de umilință extreme ale Cristosului etern care este mai mult decât amândouă. Dar înscripturarea, ca întrupare a Cuvântului în limbaj, s-a făcut în limbile ebraică, aramaică și greacă. Limba ebraică este cunocută prin sărăcia vocabularului său care generează un polisemantism al cuvintelor ce te introduce într-o lume de semnificații uluitoare, imposibil de redat în traduceri. Prin urmare, până și traducerea Scripturii devine la rândul ei o limitare a limitării Cuvântului la limbaj și, devine, inevitabil o interpretare. Predicarea Cuvântului devine ea însăși, într-un sens, o limitare a limitării Cuvântului la limbaj prin imperfecțiunea mesagerilor. La fel teologia – vorbirea de Dumnezeu. La fel învățătura cu care ne suntem datori unii altora (Col. 3.17) și, evident, cântările cu care cinstim Cuvântul care, prin Întrupare, a făcut posibilă toată această serie de imperfecte re-întrupări ale Sale. Față în față cu această serie de umilințe la care S-a supus Logosul etern al lui Dumnezeu nu pot să nu dezvolt o atitudine ceva mai relaxată sub grija providențială și suverană a lui Dumnezeu față de diversele limbaje de exprimare ale Cristosului viu și glorificat.

    Este necesar să amintesc și faptul că Scriptura însăși conține limbaje literare diferite: psalmi, lege, proverbe, narațiuni, epistolă, tratat doctrinar, etc. Și, în timp ce sunt de acord cu obiecția ta din discuția noastră anterioară că poezia psalmilor spre deosebire de poezia colindelor era inspirată, nu pot să nu subliniez alte câteva lucruri care să nuanțeze înțelegerea acestor lucruri pentru discuția noastră. Inspirația totală a Scripturii nu anulează caracterul și caracteristicile literare distincte ale părților ei și nici nu desființează diferențele dintre genurile literare în ce privește forța lor specifică de exprimare a adevărului. Totodată, inspirația prin Duhul a procedeelor literare utilizate în Scripturi nu anulează creativitatea celor care analizează, interpretează, sistematizează, propovăduiesc, cântă sau trăiesc Scripturile. Evident, înțelegerea potențialului și limitelor acestei creativități ne introduce într-o altă discuție. Dar faptul că Isus a rostit parabolele inspirate ale Împărăției nu mă va împiedica pe mine, mesagerul lui Cristos, să caut propriile parabole contemporane care să transmită mesajul Evangheliei Împărăției. Iar parabolele Domnului, deși inspirate, au suferit și ele de limitările inerente parabolelor ca limbaj literar. Abordarea lor improprie, fără a face distincția între mesajul dominant al parabolei și interpretarea lor alegorizantă detaliu cu detaliu a generat – după cum bine știi – nu doar dezbateri, ci și școli de gândire diferite în istoria Bisericii.

    Toate aceste realități mie îmi spun cel puțin că trebuie să fiu foarte precaut cu modul cum judec poezia unui colind. Într-o sală de conferințe în care audiez discursul unui teolog de calibru voi asculta cu anumite așteptări, activându-mi un anumit aparat conceptual-afectiv și voi ridica un anumit tip de întrebări căutând anumite răspunsuri. În închinarea sărbătorească împreună cu sfinții lui Cristos voi aborda cântarea cu un alt set de așteptări, voi ridica alte întrebări și voi căuta alte răspunsuri.

    Nu neg ci afirm forța modelatoare a cântărilor. Îmi sunt cunoscute și mie cuvintele lui Andrew Fletcher: „Dați-mi voie să fac cântecele unei nații și nu îmi pasă cine îi face legile.”Subscriu cuvintelor lui Gordon Wenham’s din ‘The Psalter Reclaimed’: „Cuvintele pe care poeții și compozitorii le pun pe buzele noastre în închinare ne afectează în mod profund: ele ne învață ce să gândim și să simțim, eficiența lor fiind cu atât mai mare cu cât sunt puse pe muzică așa încât să le putem murmura singuri ori de câte ori dorim”. Însă sugerez că, smeriți sub domnia Împăratului nostru și inspirați de modelul Servului-Împărat, avem privilegiul de a fi ceva mai relaxați în ce privesc imperfecțiunile închinărilor noastre și să ne luăm timp, cugetare, rugăciune și sfătuire mai multă în armele cu care luptăm la îndreptarea sărbătorilor noastre și a limbajului închinării noastre, neuitând niciodată, ca, împreună cu preocuparea noastră pentru gloria lui Cristos, să nu încetăm să prețuim ceea ce iubește Cristos cel mai mult: Biserica pe care a murit să o răscumpere.

    În final: din pasiunea de a vedea Împărăția lui Dumnezeu cucerind deplin inimile credincioșilor am căutat să prezint perspectiva mai amplă – deși trunchiată – din care înțeleg personal să port lupta pe care cred că o avem de purtat. Sper că ai simțit faptul că nu sunt pus pe harță, ci sunt în căutarea Adevărului. Cum altfel când trăirea demnă de Întrupare, spune Pavel, se manifestă în a nu face „nimic din ambiție egoistă, nici din îngâmfare” (Fil. 2.3-8)? Tocmai de aceea, în spiritul onestității, am căutat să creionez mai degrabă un cadru principial care pune sub semnul întrebării anumite aspecte ale demersului tău din articol decât să critic articolul tău după anumite detalii (ceea ce este tocmai una dintre obiecțiile pe care le am la adresa hermeneuticii pe care o faci celor șapte cântări). Mi-ar plăcea din această perspectivă să mă raportez mai specific la articolul tău însă mă așteaptă o zi plină așa că anul acesta sigur nu va mai fi timp. Poate la anul.

    Îți doresc – ce-mi doresc și eu – un an de sporire în ÎNȚELEPCIUNEA purtării luptelor lui Cristos în Biserica lui Cristos și împreună cu Biserica lui Cristos în lume. Până vom ajunge Acasă! Maranatha!

    Apreciat de 1 persoană

  6. Cum se umple o colivie de păsări, (Ieremia 5:27 ) aşa se umplu comunităţile „creştine” prin vicleşug, (2 Timotei 3:1-5; 2 Petru 2:1-3), tot astfel şi sărbătoarea de Crăciun, care este doar unul din exemplele de înşelăciune din aceste vremuri (2 Timotei 4:3).
    Crăciunul azi, o sărbătoare păgână. Cel puţin, atât cât pricep masele, cele mai multe din sensurile lui dumnezeu „Mithra” (idolatrie), sărbătoarea lui Saturn (idolatrie), precum şi alte practici păgâne, toate sunt uitate. Astăzi, am putea oare crede, că cu timpul aceste sărbători păgâne au devenit “sfinte”?
    Dar, nu, niciodată nu au devenit sfinte.
    Unii privesc la Romani 14:5-6, în ceea ce priveşte Crăciunul. Dar, Romani 14 (Notează versetul 1) vorbeşte de lucruri îndoielnice. Aşa cum vom vedea, acesta nu este un lucru îndoielnic. Este vorba aici mai degrabă de un Hristos fals, şi cult fals lui Dumnezeu, decât în adevăr (Ioan 4:24).
    Termenul de „Christmas = Crăciun” este blasfemie. Etimologia (rădăcina cuvântului) vine de la „Hristos-mesa”, „masa”, fiind Comuniunea Bisericii Catolice (Euharistia), iar în acest act pâinea şi vinul se transformă în trupul şi sângele real al lui Isus (numit „transsubstanțiere”).
    Astfel, Hristos este sacrificat la fiecare masă. Acest lucru este direct împotriva Cuvântului: Evrei 9:27-28; 10:11-18.
    Domnul Sfânt din Biblie cheamă pe oameni să se pocăiască de păgânismul lor (Fapte 17:16-31), şi nu la „Creștinare”. În general, lumea adoră (se închină, iubeşte) Hristos-ul de Crăciun, dar nu primeşte pe adevăratul Hristos (Ioan 1:11; 7:7).

    Apreciază

  7. LucianC, adresându-se lui Andrei, in postarea din decembrie 31, 2015 la 8:22 am, printre altele spune: „Sper că ai simțit faptul că nu sunt pus pe harță, ci sunt în căutarea Adevărului.”
    Acesta oare sa-i fie intenția, „căutarea Adevărului”, sau au fost doar vorbe goale?

    Putin mai sus, el spune: „Evident, uneori Dumnezeu curmă în Scripturi sărbători false prin intervenție directă, iar alteori Își confruntă poporul prin trimișii Săi în toiul sărbătorilor. Însă de cele mai multe ori Dumnezeu Își manifestă îndurarea și răbdarea intervenind de o manieră mult mai complexă în viața poporului Său pentru a ajunge la inima lor și a genera schimbarea inimilor și, prin implicație, schimbarea sărbătorilor.”

    Este acesta adevărul? Scrie oare in Biblie că „…Dumnezeu Își manifestă îndurarea și răbdarea intervenind de o manieră mult mai complexă în viața poporului Său pentru a ajunge la inima lor…”?

    Nu, nicidecum. Cuvântul adevărului (Efeseni 1:13) spune mai degrabă că „toate lucrurile sunt in mana Domnului”. El cunoaște inima oricărui om.
    „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9)

    Eclesiastul 9:1 Da, mi-am pus inima în căutarea tuturor acestor lucruri, am cercetat toate aceste lucruri şi am văzut că cei neprihăniţi şi înţelepţi şi faptele lor sunt în mâna lui Dumnezeu: atât dragostea, cât şi ura. Oamenii nu ştiu nimic mai dinainte; totul este înaintea lor în viitor.
    Ioan 3:35 Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat toate lucrurile în mâna Lui.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s