Nu suntem justificați DATORITĂ credinței

Noi nu putem fi justificați DATORITĂ credinței ci suntem justificați PRIN credință. Diferența este fundamentală. Când spui că ești justificat „datorită” credinței atribui niște MERITE credinței iar noi știm că meritele aparțin doar Obiectului credinței – lui Hristos. Când spui că ești justificat „prin” credință subliniezi că ea este doar o METODĂ prin care primești meritele altuia, ale lui Hristos. Biblia este clară în această privință.

Dar de ce nu putem fi justificați datorită credinței? Jonathan Edwards propunea un argument foarte simplu dar foarte convingător și logic. El se construiește pe următoarele premise în care se subliniază caracteru infinit. Observați:

1. Omul are o vinovăție infinită

2. Vinovăția infinită vine din păcătoșenia infinită avută datorită păcatelor făcute

3. Păcătoșenia infinită vine din obligația infinită pe care o avem față de Dumnezeu

4. Obligația infinită vine din măreția și excelența infinită a Persoanei care trebuie iubită

Așadar totul pornește de la Dumnezeu care este infinit în măreția și excelența Lui. Noi avem o obligație infintă de a-L iubi. Călcarea acestei obligații înseamnă a face un păcat infinit în gravitate și hidoșenie. Acest lucru aduce asupra noastră o vinovăție infinită.

Diferența infinită dintre creatură și Creator duce la două tipuri de relaționare: 1. Cu cât este mai mare distanța dintre Dumnezeu și creaturi cu atât mai puțin este vrednică creatura de atenția lui Dumnezeu; 2. Argumentul are și un revers: cu cât este mai mare distanța dintre Dumnezeu și creatură cu atât mai mult este vrednic Dumnezeu de respectul și iubirea omului.

Cu alte cuvinte: „nevrednicia păcatului și opoziția față de Dumnezeu izvorăște și este mare în proporție cu demnitatea obiectului și inferioritatea subiectului”. Păcatul și lipsa de respect este rea în proproție cu gradul a ceea ce se neagă  în obiect, sau datorită a ceea ce ia din el, adică excelența și vrednicia de a fi respectat. Când omul păcătuiește el neagă infinitatea respectului pe care Îl merită Dumnezeu. De aceea duce la vinovăție infinită.

Rezultă că Dumnezeu nu poate (pentru că nu este în conformitate cu natura, caracterul și legile Sale) să justifice o persoană datorită unui act, acțiuni, calificări sau virtuți înainte ca această persoană să aibă atribuită vrednicia și meritele lui Hristos prin unirea cu El.

De dragul argumentului haideți să ne imaginăm că Dumnezeu ne-ar accepta datorită credinței noastre înainte de a fi în Hristos. În acest caz urmează două lucruri: 1. Că Dumnezeu poate accepta credința unui om în același timp fiind și sub neplăcerea și mânia infinită a lui Dumnezeu; Acest lucru ar arunca asupra lui Dumnezeu o acuzație fiindcă există o anomalie absurdă în El; 2. Că un om poate fi acceptat de Dumnezeu deși nu este încă în Hristos, lucru care este o erezie deoarece mânia infinită a lui Dumnezeu nu este absorbită decât în Hristos.

Totuși trebuie să lăs o avertizare: deși există un bun spiritual în om înainte de justificare, adică credința, totuși ea nu este acceptată datorită excelenței persoanei în care se află decât după justificare.

Parafrazat din această predică

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s